Psihologia varstelor


4. PSIHOLOGIA VÂRSTELOR 1

(copilului şi adolescentului)

 

4.1.DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND DOMENIUL PSIHOLOGIEI VÂRSTELOR

Psihologia vârstelor are ca obiect studiul schimbărilor psihologice care au loc începând de la naştere până în perioada bătrâneţii.

Ursula Şchiopu (1997) arată că domeniul încorporează studiul caracteristicilor evoluţiei psihice, dimensiunea evoluţiei temporale diferenţiate cu schimbări ce survin în decursul întregii vieţi, de la naştere până la moarte cu tendinţa de a face o mai mare apropiere a psihologiei de viaţa concretă. Contribuţii importante la studiul domeniului au adus cercetătorii în psihologia copilului şi adolescentului, precum şi specialiştii în psihologia vârstei adulte şi psihologia senectuţii. Ca urmare, se impun unele delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor în raport cu celelalte domenii.

Psihologia copilului este centrată asupra studiului copilului, are ca scop descrierea şi explicarea dezvoltării copilului de la naştere la adolescenţă. Psihologia copilului nu trebuie confundată cu psihologia genetică care la rândul ei este o ştiinţă a dezvoltării, centrată asupra aspectului evolutiv al comportamentelor şi asupra genezei lor. Psihologia copilului studiază dezvoltarea copilului pentru a descrie şi explica dezvoltarea acestuia, precum şi pentru a realiza predicţii şi recomandări privind educaţia copilului, pe când psihologia genetică, plecând de la studiul copilului are ca scop cunoaşterea genezei structurilor mentale ale adultului. Un alt aspect de menţionat este acela că studiul psihologiei genetice nu se ocupă cu studiul genezei umane acesta fiind domeniul geneticii ca domeniu de studiu al eredităţii umane. Termenul de „psihologie genetică” nu include aspectul ereditar al conduitelor ci dimpotrivă aspectul lor evolutiv.

Psihologia genetică reprezentată de A. Gesell în Statele Unite,  J. Piaget în Elveţia şi H. Wallon în Franţa include şi epistemologia genetică (N. Sillamy, 1996) al cărui obiect se limitează la geneza categoriilor esenţiale ale gândirii. Psihologia genetică se deosebeşte şi de psihologia adultului prin importanţa crescută pe care o acordă explicaţiei în raport cu simpla descripţie şi prin ipoteza că în psihologie ca şi în biologie, explicaţia este inseparabilă de studiul dezvoltării (P.P. Neveanu, 1978).

Pentru termenul de „psihologia vârstelor”, în dicţionarele de specialitate româneşti sunt oferite traduceri în limba engleză prin „development psychology”, „psychology of life (life – span psychology)”, în limba franceză „psychologie du développement” sau în limba germană „Entwicklung Psychology” (germ. Entwicklung = dezvoltare) (Ursula Şchiopu, 1997). De asemenea, majoritatea definiţiilor oferite pentru psihologia vârstelor conduc la ideea că termenul de „dezvoltare” este termenul central. Termenul de „psihologia dezvoltării” tinde să se substituie termenului de „psihologie genetică” pe de o parte pentru că ambele se ocupă de studiul schimbării, fără a o delimita strict la perioada copilăriei, şi pentru că ambele se referă la schimbări de ansamblu care se produc de-a lungul evoluţiei de la începutul vieţii până la sfârşitul ei. Psihologia dezvoltării (în engl. „Life – span psychology”) a progresat mai mult în ţările anglo-saxone decât în Franţa (Torrette, Guidetti, 2002, p.7) fapt care face să se impună astfel termenul provenit din limba engleză. Psihologia dezvoltării are în vedere studiul evoluţiei, dar şi a involuţiei proceselor sau comportamentelor. Folosirea termenului de „psihologia dezvol-tării”, spun cercetătorii francezi citaţi, aduce o deschidere în plus şi o mai bună clarificare prin evitarea utilizării cuvântului „genetic” care ar restrânge, spun ei, psihologia dezvoltării la procesele evolutive.

Termenul de „dezvoltare” este definit ca ansamblu de transformări care afectează organismele vii sau instituţiile sociale ceea ce implică de asemenea noţiunile de „continuitate”, „finalitate” şi „evoluţie” (Bideaud, Houde, Pedinielli, 2002, p.3). O accepţiune generală a termenului este aceea conform căreia dezvoltarea este un ansamblu de etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o organizaţie socială dintr-un stadiu primitiv către unul mai elaborat şi mai complex, provizoriu sau definitiv. Mecanismele care asigură sau permit trecerea dintr-o etapă în alta se circumscriu dezvoltării.

Dezvoltarea psihică are la bază încorporări şi constituiri de conduite şi atitudini noi ca formare de instrumente de adaptare din ce în ce mai complexe şi ca formare de modalităţi de satisfacere de trebuinţe şi formare de noi trebuinţe şi mijloace de a le satisface. Dezvoltarea implică modificarea echilibrului între asimilarea realităţii şi acomodare la condiţiile subiective şi circumstanţiale concrete ale vieţii (U. Şchiopu, 1997).

Cu alte cuvinte, dezvoltarea înseamnă modificări complexe bio-psiho-sociale ale individului ierarhizate în timp. Schimbările sunt bine structurate pe vârste, deşi vârsta în sine nu le explică. Transformările cantitative şi calitative ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate în trei mari categorii, în funcţie de specificul dezvoltării: fizice, psihice şi sociale. Există strânse corelaţii între tipurile de dezvoltare, dar evoluţia lor este relativ independentă una de cealaltă. De exemplu, încheierea perioadei de creştere nu duce la stoparea dezvoltării psihice sau o încetinire a dezvoltării din acest punct de vedere, dar creşterea este esenţială pentru fazele timpurii ale dezvoltării psihice când ritmurile de dezvoltare sunt mai apropiate.

Ceea ce oferă în plus cercetările româneşti în psihologia vârstelor faţă de cele ale psihologiei dezvoltării anglo-saxone, este o abordare ce ţine cont de contextul social-economic, socio-cultural, educaţional, profesional (U. Şchiopu, în prefaţa la „Psihologia vârste-lor”, 1997). Propune o viziune ce are în atenţie condiţionarea social-istorică a conduitei drept ecran concret al constituirii identităţii şi subidentităţilor dominante într-o etapă determinată a vieţii ca şi metamorfozele ce au loc sub influenţa standardelor sociale şi a vârstei biologico-psihologice.

Studiul dezvoltării se realizează pe patru mari coordonate: descrierea, explicarea, diagnoza şi consilierea. Cercetările în domeniul psihologiei vârstelor conţin în primul rând descrieri ale principalelor caracteristici ale etapelor de vârstă, respectiv aspecte specifice ale dezvoltării fizice, psihice, afective, cognitive, precum şi aspecte ale dezvoltării personalităţii în contextul interacţiunii sociale. Explicaţiile oferite de psihologia vârstelor se referă la corelarea unor factori ce au influenţă asupra modului în care fiinţa umană îşi construieşte funcţiile şi procesele psihice, precum şi caracteristicile dominante. Diagnoza presupune determinarea gradului dezvoltării în funcţie de indicatorii de medie, iar consilierea cuprinde un set de recomandări ce au la bază studiul dezvoltării umane, recomandări care au rolul de a creşte calitatea educaţiei la vârstele mici şi calitatea dezvoltării umane în cazul vârstelor adulte.

De aceea, psihologii care se ocupă de dezvoltare au două sarcini: să descrie schimbările şi să descopere cauzele aferente schimbărilor. O a treia sarcină este de a construi teorii care să organizeze şi să interpreteze observaţiile în sprijinul formulării de predicţii.

Derivat din acestea se descriu sarcini referitoare la fundamentarea procesului educativ, respectiv stabilirea reperelor psihologice în designul învăţării, precum şi alte aplicaţii practice referitoare la descrierea bazei de diagnosticare şi intervenţie în cazul tulburărilor de dezvoltare cu efecte asupra comportamentului sau capacităţii de învăţare.

Există un număr de subiecte de recurenţă în studiul dezvoltării încă nerezolvate, controversate, care se pot constitui în teme principale. Unul din subiecte este controversa ereditate – mediu. Interpretările extreme unilateralizează explicaţiile accentuând valoarea unuia din termeni. Aceste interpretări disjunctive nu mai sunt actuale, dar continuă să rămână importante pentru contribuţia pe care o aduc la teoria dezvoltării.

Alte subiecte se conturează prin faptul că anumiţi teoreticieni şi cercetători oferă şi descriu explicaţii foarte diferite ale dezvoltării. Aceste diferenţe se explică prin presupunerile de la care pornesc cercetătorii privind natura dezvoltării şi procesele de dezvoltare. De exemplu, teoreticienii care consideră că dezvoltarea se datorează în mare măsură activităţii copilului, vor ridica alte probleme şi vor construi teorii diferite de cele ale cercetătorilor care pornesc de la presupunerea că indivizii sunt receptori pasivi ai influenţelor de mediu. Problema dacă individul este văzut ca fiind activ sau pasiv se conturează ca un al doilea subiect important al dezvoltării copilului.

Un al treilea aspect este dacă dezvoltarea este un proces continuu fără întreruperi sau dacă constă din etape separate. În concluzie, dezvoltarea înseamnă a creşte, a se maturiza şi a învăţa. Creşterea se referă la modificări fizice care sunt în primul rând cantitative şi dimensionale, implicând adăugiri şi nu transformări. Se pot identifica creşteri ale masei somatice, cum sunt modificările sistemului osos şi a masei musculare şi creşteri ale masei nervoase a organismului, cum ar fi creşterea numărului de ramificaţii nervoase şi a masei cerebrale. Asemenea schimbări, cum sunt creşterea în înălţime sau greutate, sunt exemple clare de creştere.

Maturarea este un termen folosit pentru a descrie schimbări relativ independente de mediul copilului. Aceste schimbări sunt atri-buite schimbărilor genetice (Guy R. Lefrançois, p. 4) sau celor fiziolo-gice (M. Zlate, 1993).

Viteza maturaţiei diferă de la un copil la altul, rezultatul matu-rării în final este acelaşi. Creşterea şi maturarea sunt două mecanisme interdependente: modificarea proporţiilor corpului depinde de matura-rea endocrină, iar creşterea greutăţii depinde de maturarea ţesuturilor.

Principiile generale ale dezvoltării guvernează evoluţia fiinţei umane de la stadiul de zigot până la stadiul de individ matur la vârsta 18-20 de ani capabil de a trăi independent în societate.

O primă lege este cea a continuităţii procesului dezvoltării de la concepţie la maturitate. O a doua lege este cea a corelaţiei creşterii şi se referă la legăturile ce se stabilesc în organism între toate părţile, funcţiile şi procesele sale în timpul creşterii şi maturării. Descrierea stadiilor şi statisticile arată nivelul „normal” al dezvoltării, dar nu specifică maturitatea individului care reiese mai ales din corelaţia dintre toţi factorii şi parametrii de dezvoltare. O altă lege se referă la variaţia vitezei de dezvoltare. Chiar dacă secvenţa dezvoltării este aceeaşi pentru toţi copii, nu toţi o vor parcurge în acelaşi timp şi cu o viteză constantă pe toată durata stadiului.

În toate aspectele dezvoltării umane există o interacţiune între maturare şi învăţare. De exemplu, ca un copil să înveţe să meargă trebuie să aibă puterea fizică şi coordonarea musculară suficient dezvoltate, dar şi şansa de a exersa deprinderile acumulate. Învăţarea în sens larg este definită ca rezultat al experienţei şi nu ca proces de maturare.

Dezvoltarea este procesul complet prin care individul se adaptează la mediul său. Dar de vreme ce adaptarea se face prin creştere, maturare şi învăţare, acestea nu sunt decât aspecte ale dezvoltării. Diferenţa principală dintre învăţare şi dezvoltare este că învăţarea presupune adaptare imediată pe termen scurt, în timp ce dezvoltarea presupune o adaptare treptată într-o perioadă îndelungată.

Teoreticienii învăţării s-au ocupat de identificarea principiilor aferente învăţării şi nu de descrierea diferenţelor dintre procesele de învăţare la copii şi la adulţi. În opoziţie cu aceştia, teoreticienii dezvol-tării au abordat diferenţele de învăţare şi comportament dintre adulţi şi copii şi modul în care se dezvoltă cronologic procesul de învăţare al copilului. De aceea, psihologia dezvoltării se ocupă de individul uman de la naştere până la bătrâneţe.

 

4.2. PERSPECTIVE TEORETICE CU PRIVIRE

LA DEZVOLTAREA UMANĂ

Nevoia umana de încadrare logică a fenomenelor observate conduce la crearea de ipoteze şi teorii care încearcă să explice realitatea în integralitatea sa. Teoria într-o definiţie largă este organizarea datelor, ideilor şi ipotezelor într-o manieră coerentă inter-relaţionată cu aspect generalizator, mergând până la principii şi legi.

Aceste afirmaţii, concepte, ipoteze, principii, organizate în teorii caută să ofere explicaţii, dar şi predicţii pentru fenomene, atât pentru timpul prezent, cât şi pentru viitor.

Studiul teoriilor dezvoltării este important, deoarece oferă posibilitatea de a privi dincolo de datele concrete ale dezvoltării fizice şi psihice, construind cadre explicative şi comprehensive asupra dezvoltării umane ca fenomen.

O teorie asupra dezvoltării se poate focaliza doar asupra dezvoltării cognitive, aşa cum este cazul teoriei dezvoltării cognitiv-constructiviste a lui J. Piaget sau a dezvoltării psihoafective cum este cazul teoriilor psihanalitice, tocmai de aceea o viziune integratoare este necesar să cuprindă cât mai multe dintre teoriile prezente în câmpul cercetării psihologiei dezvoltării.

În sinteza prezentată aici vom trece în revistă behaviorismul, teoriile învăţării sociale, teoria cognitiv-constructivistă a lui J. Piaget, şi abordările psihanalitice.

1. Abordările psihanalitice

Abordările psihanalitice sunt cele care încearcă să identifice forţe existente, de regulă în plan inconştient, adânc înrădăcinate în individ. Aceste forţe în interacţiune cu mediu au ca rezultat dezvoltarea personalităţii. Părintele psihanalizei ca teorie şi metodă este considerat Sigmund Freud (1856-1939). Atât în teorie, cât şi în practica sa, psihanaliza post freudiană s-a sprijinit pe fundamentul oferit de întemeietorul său, fundament care a deschis în primul rând un nou cadru de analiză, definind o nouă direcţie în psihologie – psihologia abisală sau psihologia ce vizează sondarea inconştientului.

Personalitatea din punctul de vedere psihanalitic este organizată după un model dinamic şi stratificat ierarhic, format din instanţe cu specializări funcţionale. Instanţele personalităţii sunt: inconştientul ca rezervor al pulsiunilor şi energiilor instinctuale, subconştientul sau preconştientul ca loc al cenzurii asupra pulsiunilor venite din incon-ştient şi instanţă intermediară între conştient – inconştient şi conştientul ca ultimă instanţă ce realizează schimbul de informaţii cu lumea reală –externă, cât şi cu lumea interioară din sfera inconştien-tului şi este definit de EU (EGO) şi SUPRAEU (SUPEREGO).

Organizarea dinamică a personalităţii presupune mecanisme de funcţionare şi relaţii între instanţele ce o compun, relaţii ce se referă la dinamica pulsiunilor, dinamica exteriorizării pulsiunilor în conştient. Aceste mecanisme sunt: catharsisul, sublimarea, simbolizarea, refula-rea şi cenzura.

Printre ideile fundamentale ale lui Freud este noţiunea de comportament uman şi, în consecinţă, direcţia pe care o ia dezvoltarea personalităţii derivă din două tendinţe foarte puternice: pornirea de a supravieţui şi pornirea de a procrea (Roazen, 1975). Instinctul de supravieţuire are o importanţă secundară şi este legat de o relaţie cu mediul (Freud denumeşte mediul drept realitate). Pornirea de a procrea este însă în mod constant descurajată şi chiar împiedicată de realitate; de aceea sexualitatea are o atât de mare importanţă în descrierea dezvoltării umane de către Freud. Sexualitatea este folosită de Freud într-un înţeles foarte larg. Sexualitate nu înseamnă numai acele activităţi evident asociate cu sexul, ci toate activităţile care pot fi legate de comportamentul sexual indiferent cât de primar (de exemplu, suptul degetului, fumatul). Dorinţele sexuale sunt foarte importante în sistemul lui Freud încât acestora el le conferă un termen special – libido. Libidoul este sursa de energie pentru dorinţele sexuale, după cum dorinţele sexuale sunt încadrate drept dorinţe de libido.

Aşadar viziunea psihanalitică a dezvoltării are la bază principiul libidoului, „iar întreaga dezvoltare a individului este o succesiune de etape ale apariţiei, dezvoltării şi regresiunii libidinale” (Constantin Enăchescu, 1998, p. 36).

Pe scurt, teoria lui Freud identifică trei nivele ale personalităţii: ID, Ego şi SuperEgo (vezi figura).

 

3 SUPEREGO (SUPRAEU)

Conştiinţa

Sursa conflictului cu ID-ul

2 EGO (EU)

Mediator bazat pe realitate

Locul constituirii mecanismelor de apărare

1 ID (SINE)

Primitiv, instinctual, pasional – apare de la naştere

 

 

 

 
  Sursa instinctelor primare

Freud împarte schimbările de motivaţie într-o succesiune de ape care se disting prin obiectivele sau activităţilor necesare satisfacerii instinctelor individuale pe durata respectivei etape (vezi tabelul de mai jos); denumirea fiecărei etape reflectă modificările în aria satisfacţiei sexuale pe măsură ce copilul se maturizează începând cu etapa orală, trecând prin etapa anală, etapa falică, etapa de latenţă şi, în final, etapa genitală.

Etapele dezvoltării psihosexuale:

Etapa
Vârsta aproximativă Caracteristici
Orală 0-8 luni Sursele de plăcere sunt suptul, muşcatul, înghiţitul şi joaca cu buzele.

Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor..ID-ul este dominant.

Anală 8-18 luni Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei, precum şi reţinerea lor.

ID şi EGO

Falică 18 luni-6 ani Copilul devine interesant de organele genitale, sursa plăcerii sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada complexului Oedip sau Electra.

ID, EGO, SUPEREGO

Latentă 6-11 ani Pierde interesul în gratificare sexuală.

Identificarea cu părintele de acelaşi sex.

ID, EGO, SUPER EGO

Genitală După 11 ani Interes faţă de modelul de plăcere sexuală, respingerea fixaţiilor sau regresiilor.
* După Guy R. Lefrançois, 1983  

2. Erik Erikson – teoria dezvoltării psihosociale

Este unul din cei mai importanţi continuatori ai lui Freud, a cărui teorie are relevanţă pentru psihologia dezvoltării copilului.

În 1950 publică lucrarea Childhood and Society, lucrare de mare circulaţie şi în prezent în literatura psihologică. Erikson duce formulările psihanalitice mult mai departe decât cele timpurii realizate de Freud. Cercetările lui Erikson şi scrierile sale au extins gândirea psihanalitică la domenii cum ar fi antropologia culturală, psihologia socială, dezvoltarea copilului, psihologia gestaltistă, literatura şi arta. Opera lui Erikson vine în sprijinul profesioniştilor şi este organizată în cercuri care depăşesc cercurile psihanalitice ale teoreticienilor şi practicanţilor – între acestea fiind activităţile sociale, educaţia specială, educaţia timpurie, îngrijirea copilului, psihiatria, psihologia şi consilierea confesională.

Teoria dezvoltării personale şi sociale a lui Erikson propune abordarea stadială a formării personalităţii pe latura socializării. Dacă psihologia copilului descrie o dată cu Piaget dezvoltarea cognitivă a copilului, teoria lui Erik Erikson propune o stadialitate a dezvoltării cunoaşterii sinelui în interacţiunea cu ceilalţi, respectiv, accentuează asupra mediului social al dezvoltării copilului.

Erikson micşorează interesul de studiu asupra clasicului triunghi descris de Freud – mamă, tată, copil – aşa cum apare el în complexele Electra şi Oedip şi, deşi acceptă cadrele de bază ale dezvoltării psihosexuale, el se axează pe influenţele psihosociale ale dezvoltării. Erikson pune în evidenţă felul în care fiecare stadiu contribuie la dezvoltarea unei personalităţi unice şi, în acelaşi timp, îl sprijină pe individ să devină un membru activ şi creator al societăţii.

Erikson propune ipoteza conform căreia oamenii trec prin opt stadii pe parcursul întregii vieţi. În fiecare stadiu are loc o criză, ori un moment critic, de a cărui rezolvare depinde cursul dezvoltării ulterioare. Majoritatea oamenilor rezolvă aceste crize satisfăcător şi efectele acestora sunt îndepărtate pentru a se mişca spre alte provocări dictate de ritmul vieţii, dar există persoane care nu rezolvă complet aceste crize şi efectele lor continuă să pună probleme mai târziu pe parcursul vieţii. De exemplu, se consideră că mulţi adulţi au încă de rezolvat probleme ce ţin de criza identităţii manifestată în adolescenţă. Cele opt stadii ale vieţii după Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase. Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru că aşa cum am arătat, Erikson spre deosebire de alţi teoreticieni nu consideră că dezvoltarea nu se încheie cu adolescenţa, iar individul trebuie să parcurgă şi ultimele trei stadii pentru a progresa. Cu fiecare stadiu parcurs şi prin obţinerea unei rezolvări, individul capătă o dimensiune a competenţei sale. Stadiile dezvoltării în perspectiva lui E. Erikson:

Vârsta
caracteristici
1

 

de la naştere la 18 luni construirea încrederii versus pierderea încrederii

▪ relaţia de tip „a lua” – „a da în schimb”

2 18 luni la 3 ani autonomie versus îndoială sau teamă

▪ relaţia cu părinţii

▪ „a păstra” şi „a lăsa să plece”, a elibera

▪ conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a fi liber

3 3 ani la 6 ani iniţiativă versus sentimentul de vină

▪ Relaţiile cu familia în general

▪ explorarea posibilităţilor sinelui sau restrângerea lor

4 6 la 12 nevoia de a produce şi construi lucruri versus

sentimentul de inferioritate sau credinţa în incapacitate

▪ Relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legate de mediul şcolar

▪ Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forţele proprii, iar eşecul construieşte o imagine de sine negativă, un sentiment de inadecvare şi de incapacitate care determină comportamentul ulte-rior de învăţare.

5 12 la 18 ani corespunde conflictului între construirea identităţii şi confuzia la nivelul asumării rolurilor

▪ Relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni.

▪ Descrierea psihologică se constituie în baza alegerii de tipul – a fi sau a nu fi tu însuţi.

6 perioada tinereţii intimitate versus izolare

▪ Relaţiile determinante sunt legate de experienţe privind competiţia, cooperarea, prietenia, sexualitatea.

▪ Axa psihologică este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt.

7 perioada de viaţă adultă reproducere versus autoconstrucţie

▪ Relaţiile determinante sunt cele cu partenerul şi relaţiile de muncă

▪ Axa psihologică este oferită de sintagma „a avea grijă de”/ „a se ocupa de”

8 perioada bătrâneţii ▪ criza generată de pendularea între integritate şi disperare

▪ axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai fi, de a muri

 

3. Behaviorismul

În deceniile 3 şi 4 studiul copilului a fost profund influenţat de un punct de vedere total diferit de cel al psihanalizei: teoria behavioristă – o tradiţie ce vine din concepţia de „tabula rasa” a lui    J. Locke asupra intelectului uman. Behaviorismul a început în decadele anterioare cu cercetări efectuate de psihologi între care este importantă contribuţia iniţială a lui John B. Watson. Acesta susţine ştiinţa obiec-tivă a psihologiei în ideea că orice studiu trebuie să se concentreze direct pe evenimente observabile – stimuli şi răspunsuri comporta-mentale şi nu pe structurile inconştientului. Impresionat de activitatea lui Pavlov, acesta face un experiment în 1920, folosind principiul pavlovian al condiţionării clasice, aplicat comportamentului copiilor. Un copil de 9 luni a fost învăţat să se teamă de un stimul neutru – un şobolan alb furios – după ce Watson i l-a arătat de câteva ori însoţit de un sunet terifiant. Copilul care la început a fost tentat să atingă micul obiect alb, foarte curând a început să plângă vehement întorcând capul să nu mai vadă. Watson consideră mediul ca fiind forţa supremă în dezvoltarea copilului şi crede că orice copil poate fi modelat de adult în orice direcţie dacă sunt controlate atent asociaţiile stimul – răspuns. În acest scop, a aplicat teoria condiţionării în creşterea copilului. În lucrarea Psychological Care of Infant and Child (1928) se recomandă părinţilor să nu se manifeste afectiv pentru a preveni răsfăţul şi comportamentul dependent. În opinia sa copii trebuie trataţi ca tineri adulţi, comportamentul părinţilor trebuie să fie obiectiv şi ferm, dar blând. Copii nu trebuie îmbrăţişaţi, sărutaţi, ţinuţi pe genunchi. Gesturile permise sunt legate de recompensă şi salut şi se rezumă la o strângere de mână sau bătaie pe umăr şi o mângâiere pe creştet. În locul căldurii şi dragostei, Watson recomandă părinţilor să folosească metode eficiente care să-i ajute pe copii să înveţe bunele obiceiuri. Această conducere ştiinţifică a educaţiei trebuie să înceapă din primele luni de viaţă ale copilului printr-un program de hrănire rigid şi prin introducerea oliţei de la vârsta de 1-3 luni. În acest moment, practica modernă recomandă părinţilor formarea deprinderilor de folosirea toaletei în intervalul de la 18 luni la 3 ani. La vremea sa această recomandare a creat controverse în sensul că această abordare ştiinţi-fică a creşterii copilului, a fost considerată chiar şi de adepţii ei rece, rigidă şi extremă. Ceea ce ştim astăzi este că recomandările lui Watson sunt prea dure şi nu ţin seamă de nevoile şi capacităţile copi-lului pentru a duce la o dezvoltare sănătoasă. Watson este pionierul behaviorismului – a psihologiei experimentale a copilului. Elementul cheie al acesteia este învăţarea, iar factorii biologici (cei menţionaţi de Gesell şi Freud) sunt importanţi numai în măsura în care asigură fundamentul de bază pentru răspunsurile învăţate. După Watson behaviorismul american a urmat câteva direcţii de dezvoltare. Prima, cea a lui Clark Hull – teoria reducerii conduitei – conform căreia organismul acţionează continuu pentru satisfacerea nevoilor fiziologice şi reduce stările de tensiune. Pe măsură ce sunt satisfăcute conduite primare: foame, sete şi sex, acestora li se asociază o mare varietate de stimuli care devin conduite secundare sau conduite învă-ţate. De exemplu, sugarul caută apropierea şi atenţia adulţilor care îl hrănesc, în timp ce copilul va spăla vasele pentru a-şi primi banii de buzunar, bani asociaţi în mintea sa cu posibilitatea de a cumpăra dulciuri care devin reductori plăcuţi ai tensiunii conduitelor primare.

O altă direcţie a orientării behavioriste este a condiţionării operante a lui Skinner. Acesta respinge ideea lui Hull cum că reducerea conduitelor primare este singurul mod de a se determina organismul să înveţe. El a observat a atât animale, cât şi oamenii continuă să se comporte în maniere care duc la rezultate plăcute de toate felurile şi încetează manifestarea de comportamente care duc la rezultate neplăcute. După Skinner, comportamentul unui copil poate fi îmbunătăţit dacă este urmat de orice fel de întărire, pe lângă hrană şi băutură, altele cum ar fi lauda, zâmbetul, o jucărie nouă; dar compor-tamentul poate fi eliminat prin pedepse cum ar fi retragerea de privilegii, dezaprobare parentală sau izolarea în camera sa. Skinner a aplicat această teorie pentru a-şi creşte propria fiică. A fost obişnuită să folosească oliţa ce avea un dispozitiv care declanşa o melodie ori de câte ori copilul o folosea cu succes. Ca urmare, opera lui Skinner privind condiţionarea operantă a început să fie larg aplicată ca o paradigmă de învăţare behavioristă în psihologia copilului.

Freud, Erikson şi Piaget descriu dezvoltarea ca o trecere printr-o succesiune fixă de etape cărora le corespund vârste aproximative. Freud pune accentul pe dezvoltarea personalităţii, Erikson consideră dezvoltarea drept competenţă socială, iar Piaget accentuează dezvoltarea intelectuală. În contrast cu acestea, abordările behavioriste – numite şi abordări despre dezvoltare în baza învăţării – nu descriu etape de dezvoltare, acestea nu privesc nici cauzele istorice ale comportamentului, în schimb se concentrează pe comportamentul imediat al copilului şi pe forţele de mediu care influenţează compor-tamentul.

4. Teoria învăţării sociale

Plecând de la teoria psihanalitică (după unii autori), în anii ’30 cercetătorii studiază posibilitatea de testare a predicţiilor psihanalitice şi de transpunere a acestora într-o teorie a învăţării. Influenţa behavio-ristă se întrevede prin nevoia de testare şi experimentare şi studiul comportamentului.

De exemplu, teoria lui Freud a prevăzut că frustrarea intensă a nevoilor primare ale copilului duce la anxietate şi neadaptare compor-tamentală, cum este agresiunea. Teoreticienii învăţării au adoptat această ipoteză a legării agresiunii de frustrare şi au studiat-o în detaliu. Reacţiile agresive ale copiilor sunt legate de măsura frustrării prin care au trecut şi de recompensele şi pedepsele primite pentru comportament agresiv (Dollard, 1939). Cu această constatare, dome-niul dezvoltării copilului intră în mediu de laborator controlat ştiinţific, din care se naşte o nouă teorie: teoria învăţării sociale. Teoreticienii învăţării sociale acceptă principiile condiţionării şi întăririi identificate de behaviorişti, dar ei construiesc peste aceste principii oferind puncte de vedere mai largi referitoare la modul în care copiii şi adulţii achiziţionează noi răspunsuri. După al II-lea război mondial teoria învăţării sociale devine una din forţele dominante în domeniul cercetării dezvoltării copilului. Se conturează astfel o serie de variante teoretice. Robert Sears este deschizătorul de drumuri în domeniul teoriei sociale în dezvoltarea personalităţii. Interesul special pe care Sears îl arată teoriilor învăţării se poate explica prin apropierea de Clark L. Hull, căruia i-a fost şi student şi mai apoi coleg în anii petrecuţi la Yale. Alte influenţe asupra lucrărilor sale vin din perspectiva învăţării sociale, în special influenţa lui Dollard şi Miller cu care Sears a colaborat într-o cercetare ce avea drept obiectiv aplicarea teoriei învăţării la problemele sociale imediate. Adoptând teoria lui Hull, atenţia sa se concentrează pe comportamentul însuşit al copilului datorită asocierii cu reducerea conduitei primare. Hrănirea promptă, precum şi satisfacerea altor necesităţi de dependenţă ale copilului sunt considerate ca bază a învăţării sociale ulterioare. Treptat acestea duc prin asociere la aceste conduite secundare cum ar fi obţinerea apropierea fizice, atenţiei, aprobării părinţilor. Această dorinţă de apropiere, atenţie şi aprobare reprezintă pentru părinţi un instrument puternic de a-l învăţa pe copil regulile vieţii sociale. Controlul părinţilor devine în ultimă instanţă conduită secundară. Copiii şi-l însuşesc ajungând la autocontrol şi conştientizare. După Sears modul în care părinţii satisfac nevoia de hrană, căldură şi afecţiune a copilului este esenţial pentru dezvoltarea acestuia. De aceea cercetările lui Sears se ocupă în principal de practicile de creştere a copilului – hrănire, pedepsire, metode de disciplinare – ca fiind factori ce pot anticipa agresiunea, comportamentul dependent şi autocontrolul copiilor. Alţi teoreticieni ai învăţării sociale şi-au propus să demonstreze că învăţarea observaţională şi imitarea sunt instrumente puternice de socializare pe perioada copilăriei. Albert Bandura a efectuat o serie de investigaţii de laborator pentru a demonstra că învăţarea observaţională numită modelare reprezintă baza unor mari varietăţi de comportamente însuşite ale copilului cum ar fi agresiunea, conduita prosocială şi imitaţia conduitei sexuale. Bandura recunoscute că de la vârste foarte timpurii copilul achiziţio-nează multe din răspunsuri ascultându-i pe ceilalţi din jur, fără pedepse sau recompense directe. Întrebarea „ce anume îi face pe copii să dorească să imite comportamentul anumitor modele” a găsit răspuns prin cercetările lui Bandura şi a celor ce au continuat studiile, care au demonstrat atracţia copiilor faţă de modele calde şi puternice şi care posedă obiecte dorite de ei sau alte trăsături. Comportându-se ca aceste modele, copiii speră să obţină propriile resurse de valoare pentru viitor. Cercetările lui Bandura continuă să influenţeze în mare măsură studiile privind dezvoltarea socială a copiilor.

Cu toate acestea, schimbările recente care au apărut în domeniul dezvoltării copilului în ansamblu, au făcut ca teoria să devină mai cognitivă, confirmând abilitatea copiilor de a asculta, de a reţine şi abstractiza, reguli generale din seturi complexe de comportamente observate care le afectează imitaţia şi învăţarea. Behaviorismul şi teoria învăţării sociale au un impact major asupra muncii cu copiii. Modificările comportamentale se referă la un set de proceduri practice care combină întărirea, modelarea şi manipularea indiciilor situaţio-nale pentru a elimina comportamente nedorite ale copiilor şi pentru a spori adoptarea de către aceştia a unor răspunsuri acceptabile social. Aceste principii se aplică pe scară largă copiilor cu probleme comportamentale, dar s-au dovedit a fi eficiente şi pentru rezolvarea unor probleme inerente copilăriei. De exemplu, Bandura arată că pentru un copil care se teme de animale, să privească doi colegi care se joacă cu un câine, poate fi un moment de depăşire a propriei temeri. Întărirea şi modelarea sunt aplicate pentru formarea deprinderilor sociale la copiii care nu au prieteni pentru că le lipseşte acel comportament social afectiv.

 

5. J. Piaget – teoria cognitiv-constructivistă a dezvoltării

Conceptele de bază pe care le foloseşte în teoria sa sunt preluate din biologie şi logică. El postulează un efect de continuitate între procesele biologice de adaptare a organismului la mediul în care trăieşte şi procesele psihologice unde factorii exteriori şi interiori ai dezvoltării sunt indisociabili, şi cunoaştere care rezultă într-o inter-acţiune între subiect şi obiect. Astfel, funcţionarea inteligenţei va fi descrisă prin termeni biologici (asimilare, acomodare, adaptare), iar structurile care sunt generate de funcţionarea sa sunt descrise în termeni logici (structuri logico-matematice, structuri de grup). Adapta-rea individului la mediu se face graţie celor două mecanisme principale care constau în schimburile continue ce se stabilesc între individ şi mediul său: asimilarea şi acomodarea. Asimilarea se reali-zează graţie schemelor care se vor modifica prin acomodare.

Schemele perceptive sunt entităţi abstracte ca şi schemele mentale care corespund structurii unei acţiuni. Nu percepem schema, dar percepem acţiunea. Schemele perceptive sunt cele care permit realizarea acţiunii. O schemă se conservă, se consolidează prin exer-ciţiu, dar se poate modifica fie generalizându-se, fie modificându-se sub presiunea lumii exterioare.

Sursa existenţei şi a modificării schemelor reiese din cele două momente ale adaptării unui individ la mediul său, acestea fiind: asimilarea şi acomodarea.

Mecanismul intern pe care se bazează dezvoltarea de la un stadiu la altul este cel al asimilării şi acomodării care caracterizează omul din primele zile de viaţă. Pe plan biologic, aşa cum omul asimilează substanţe şi le transformă tot aşa pe plan psihologic, obiectele suferă transformări când sunt asimilate. Fenomenul invers asimilării se numeşte acomodare. Pe plan psihologic acomodarea corespunde procesului prin care presiunile din mediul extern duc la modificarea structurilor sau acţiunilor individului, astfel că atunci când o schemă se dovedeşte inadecvată în faţa unui obiect nou, prin acomodare, se produc modificări şi diferenţieri ale schemei. Acomo-darea comportă, deci, adaptarea schemei la realitatea obiectelor.

Echilibrul între asimilare şi acomodare duce la adaptare. Forma cea mai înaltă de adaptare mentală după Piaget este inteligenţa. Asimilarea şi adaptarea intervin în toate actele de inteligenţă, iar adaptarea intelectuală comportă un element de asimilare, adică de structurare prin incorporare şi, de asemenea, inteligenţa este acomodare la mediu şi variaţiile sale.

Piaget prezintă dezvoltarea din perspectiva stadialităţii genetice. Stadiul în această perspectivă presupune:

q ordinea diferitelor achiziţii este neschimbată;

q există o structură proprie a stadiului şi nu doar o juxtapunere de proprietăţi;

q că această structură reconverteşte achiziţiile anterioare care nu dispar ci se manifestă în altă formă (în situaţii regresive pot reapărea);

q fiecare stadiu conţine un moment de pregătire şi unul de stabilitate;

q fiecare stadiu conţine germenii trecerii la următorul;

q atât stadialitatea genetică, cât şi cea dinamică sunt subdivizate în substadii (abordarea pe vârste).

Stadiile dezvoltării conform teoriei lui J. Piaget sunt:

q Stadiul senzorio-motor: de la naştere la 2 ani;

q Stadiul preoperator: de la 2 la 7/8 ani;

q Stadiul operaţiilor concrete: de la 7/8 ani la 11/12 ani;

q Stadiul operaţiilor formale: de la 11/12 ani la 15/16 ani.

4.3. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI

DE LA 1 LA 3 ANI

 

1. Caracterizare generală

Spre deosebire de perioada anterioară, copilul dezvoltă un început de independenţă dezvoltând mersul, vorbirea, manevrarea cu mai multă precizie a obiectelor din jur. Perioada se caracterizează prin expansiune enormă a conduitelor motorii şi verbale. O altă caracteris-tică a perioadei este animismul şi antropomorfismul ca şi caracteristici generale ale gândirii copilului antepreşcolar.

S-a dovedit că primii ani de viaţă sunt vitali în stabilirea stării de bine fizic şi emoţional de mai târziu şi în cele din urmă, pentru dezvoltarea intelectuală. Din această cauză, mediul în care creşte şi se dezvoltă copilul trebuie să fie afectiv, să ofere siguranţă şi să fie stimulativ. Cercetările au pus în evidenţă mai multe tipuri de nevoi ale copilului în primii ani de viaţă ce se impun a fi satisfăcute: nevoi fizice, emoţionale şi sociale şi nevoi ce asigură dezvoltarea intelectuală.

Nevoile fizice ale copilului în primii ani de viaţă:

q hrănirea adecvată pentru a asigura nevoile nutriţionale;

q protejarea împotriva factorilor teratogeni (supraîncălzire sau frig în viaţa precoce, sau a altor agenţi fizici sau chimici);

q prevenirea bolilor prin asigurarea condiţiilor de locuit, prin supravegherea stării de sănătate, prin imunizări etc.

Nevoile emoţionale şi sociale ale copilului:

q Să crească într-o familie unită, sub supravegherea strictă a adulţilor care au ca grijă principală binele acestuia.

q Să se impună limite rezonabile ale comportamentului copilu-lui, care să-l ajute să-şi stimuleze dezvoltarea autocontrolului.

q Să i se asigure o stare de sănătate bună, iar în cazul copiilor bolnavi, mai ales faţă de cei cu boli cronice sau cei cu nevoi speciale, părinţii să aibă o atitudine echilibrată, pentru a asigura nevoile emoţio-nale deosebite ale acestora.

q Să se cultive sentimentul de respect pentru propria viaţă şi viaţa celorlalţi

Nevoile pentru dezvoltarea intelectuală corespunzătoare a copilului

q Se vor crea o serie de facilităţi educaţionale, adaptate nevoilor copilului.

q Stimularea dezvoltării intelectuale se începe în perioada de sugar şi se face, de regulă, de către părinţi, în special de către mamă. Dacă copilul are probleme cu dezvoltarea cognitivă şi cu dezvoltarea îndemânării, stimularea senzorială se va face de către specialist.

(Florin Iordăchescu, 1998, p. 199)

2. Dezvoltarea fizică

Prin creştere se înţeleg acumulările cantitative ale dimensiunilor corporale. Dezvoltarea şi maturaţia reprezintă noţiuni calitative referitoare la diferenţieri de structură, de compoziţie şi funcţie celu-lară, particulare fiecărui ţesut. Ritmul de creştere, dezvoltare şi maturaţie depinde de factori ereditari, hormonali şi de mediu.

q factori ereditari – influenţează ritmul de creştere şi valorile definitive ale parametrilor de creştere, conform programelor genetice.

q factori hormonali – între aceştia hormonul de creştere este indispensabil pentru reglarea creşterii scheletice, iar deficitul acestui hormon se exprimă prin încetinirea proceselor de creştere şi maturare, excesul determină accelerarea creşterii fără maturaţie (gigantismul).

q factorii de mediu – nutriţia – element esenţial în dezvoltarea procesului de creştere.

q factorii socio-economici influenţează creşterea organismului copilului prin modul de viaţă, obiceiuri elementare, tradiţii culturale în strânsă legătură cu factorii nutriţionali.

q factorii psihici şi emoţionali contribuie în mare măsură la confort prin ambianţa familială, climatul afectiv, calitatea relaţiilor dintre părinţi şi copii. Stress-ul psihic provocat de mediul ambiant nefavorabil influenţează negativ procesul de creştere.

În primul an, greutatea medie este de 9,5 kg, iar la 3 ani de 15 kg

Talia creşte de la 74 cm la 92 cm După vârsta de 1 an valoarea medie aproximativă a înălţimii în centimetri se poate afla din formula: vârsta (în ani) ´ 6 + 77 (Nelson, 1983). La 3 ani ritmul de creştere este mai diminuat faţă de perioada anterioară. Segmentele corpului au ritmuri de creştere inegale, iar înfăţişarea generală a organismului se modifică. Raporturile segmentare dintre trunchi şi membre arată că membrele cresc mai rapid decât trunchiul până la pubertate după care se inversează ritmul de creştere.

Este important de ştiut că cifrele rezultate din măsurătorile para-metrilor antropometrici sunt confruntate cu valorile din standardele de referinţă care ţin seama de zona geografică, sex, vârstă şi mediul de provenienţă (rural/urban). În România aceste măsurători au fost elabo-rate de Institutul de Igienă Bucureşti, acestea sunt standarde de referinţă reflectând nivelul dezvoltării fizice la diferite grupe de vârstă.

Elementele de maturaţie sunt reprezentate de dezvoltarea relativă a masivului facial cu dispariţia treptată a aspectului particular al nou-născutului. În raport cu perimetrul toracic care la naştere este mai mic decât cel cranian, se constată o egalizare a celor două perimetre spre vârsta de 1 an, după care perimetrul cranian rămâne progresiv în urma celui toracic. Au loc osificări la nivelul craniului prin închiderea fontanelelor, coloanei vertebrale, a cutiei craniene, a membrelor, dentiţiei (Ferrier P.E., 1975 p. 55-73).

Se dezvoltă sistemul muscular şi a ligamentelor ceea ce va duce la o mai mare agilitate a corpului. Are loc progresia în ceea ce priveşte dezvoltarea creierului de la 980 gr. la 1an ajunge la 1,100 gr. la 3 ani. Activitatea corelată a diferitelor regiuni şi zone cerebrale se dezvoltă foarte mult, iar diferite reacţii înnăscute încep să se condiţioneze (la 2 ani şi jumătate apare controlul sfincteral).

 

3. Principalele achiziţii psihice ale perioadei

Perioada antepreşcolară se caracterizează prin trei achiziţii importante: mersul, reprezentarea şi limbajul. Dezvoltarea motricităţii trece din faza ei incipientă „de tatonare” în faza ei de adevărată expansiune. Copilul îşi dezvoltă capacităţile de la mersul şovăit la alergat, târât, căţărat, de la manevrarea imprecisă, la apucare, învârtire, desfacere. Acum este capabil să împingă, să tragă, să ridice, să spargă, să smulgă. Aceste achiziţii permit copilului un acces mai mare la mediul înconjurător, ba mai mult decât atât la stăpânirea şi modificarea lui.

Se perfecţionează mişcările mâinilor în rapiditate şi precizie (încă de la un an şi câteva luni copilul poate bea din cană, mâncând cu linguriţa). La doi ani este capabil să deschidă uşile, dulapurile, sertarele şi să culeagă obiecte mici între degete.

Dezvoltarea psihomotorie. Termenul de „psihomotricitate” este folosit pentru a exprima faptul că dezvoltarea motricităţii este legată de celelalte progrese în dezvoltarea intelectuală şi socioafectivă. Achiziţia mersului este o bună ilustrare a acestei interrelaţii. Posibili-tatea copilului de a se mişca conduce la experimentarea de noi senzaţii dezvoltând experienţa cognitivă. În acelaşi timp, prin exersarea mersului el dezvoltă o autonomie faţă de adult ceea ce înseamnă baza independenţei de mai târziu. Dezvoltarea psihomotorie este progra-mată genetic pentru fiecare specie, dar asta nu înseamnă că mediul nu intervine ca factor de modulare a celui genetic. De exemplu, un copil privat de îngrijire şi nestimulat va prezenta un retard important în achiziţiile sale. Dezvoltarea se derulează urmând câteva legi generale care permit înţelegerea mecanismelor dezvoltării. Acestea au fost descrise de Gesell şi ilustrează progresul maturizării nervoase cu efectele sale asupra controlului motricităţii. Aceste legi sunt:

q Legea dezvoltării cefalo-codale. Mielinizarea fibrelor nervoase se realizează progresând de la zona creierului la zona de bază a coloanei vertebrale. De aceea, copilul va exersa un control din ce în ce mai mare asupra muşchilor, descendent de la muşchii oculari, la muşchii gâtului, redresând capul, apoi ai spatelui permiţând poziţia şezând, apoi controlul membrelor inferioare adăugând achiziţia poziţiei bipede.

q Legea dezvoltării proximo-distale. Ea ilustrează progresele mielinizării într-un sens proximo-distal, adică de la ceea ce este la mică distanţă către ceea ce se află din ce în ce mai departe. Această înseamnă lărgirea controlului de la segmentele centrale la segmentele periferice facilitând progresul în controlul de la grupele de muşchi mari la grupele de muşchi mici, permiţând de asemenea gesturi din ce în ce mai precise şi minuţioase (de la regiunea pelviană la picioare, de la umeri la mână şi aşa mai departe). Evoluţia prehensiunii este efectiv o bună ilustrare a acestei legi deoarece putem constata că controlul mişcărilor dirijate ale copilului asupra unui obiect apar mai întâi la nivelul umărului, apoi la nivelul articulaţiei cotului şi apoi în palmă. Mişcările devin astfel mai suple şi mai adaptate, achiziţia ultimă fiind cea legată de mişcările mâinii unde controlul degetelor este din ce în ce mai perfecţionat dezvoltând motricitatea fină.

q Evoluţia tonusului şi a posturii. Tonusul muscular al noului-născut va evolua diferit în funcţie de muşchii solicitaţi şi anume, tonusul axial va creşte pentru a permite redresarea trunchiului pe când tonusul muşchilor flexori (ai braţelor şi picioarelor) se va diminua pentru a permite gradul de sensibilitate necesar staţionării în picioare şi mersului. Tonusul este legat de evoluţia posturii, progresul copiilor hipertonici sau hipotonici nefiind similară, deoarece copiii hipertonici stau în picioare mai mult decât ceilalţi şi cei hipotonici au un control mai bun al motricităţii fine.

q Normele dezvoltării. Evaluarea dezvoltării unui copil se realizează raportat la propriul ritm de dezvoltare şi nu numai prin raport la grupa de vârstă de referinţă, căci este importantă variaţia propriei curbe de dezvoltare pe care se evaluează progresul.

Principalele achiziţii psihomotorii până la vârsta de 3 ani conform datelor IOMC – Bucureşti, adaptate după Gesell:

 

Vârsta

(luni)

Motricitate (M) Adaptare senzorială

(A.S.)

Limbajul (L) Reacţii Sociale

(R.S.)

1 Capul moale Ascultă sunete

Vede un obiect în linie mediană

Mici zgomote guturale. Figură inexpresivă.
2 Ridică uşor capul care recade repede Priveşte mâna exa-minatorului, urmă-reşte un obiect de la linia mediană Surâde când i se vorbeşte, emite vocale izolate Mimică la figura umană, observă examinatorul.
3 Ţine capul Urmăreşte un obiect până la 180°, pri-veşte un obiect mai mult de un minut. Gângureşte, râde. Gângureşte când se vorbeşte
4 Stă o frac-ţiune de secundă susţinut Vede imediat un obiect, ridică mâinile după obiecte, încearcă să localizeze un sunet Gângureşte, vocalize Surâs spontan, recunoaşte biberonul, se ascunde după o cârpă
5 Ţine capul drept stabil, zgârie dife-rite obiecte; prehensiune precară. Urmăreşte cu ochii obiecte dispărute; ţine un cub, priveşte al doilea. Strigă în puseuri Surâde la imaginea din oglindă.
6 În decubit dorsal ridică picioarele în sus, se întoar-ce de pe o parte pe altă; prehensiune palmară. Prinde cu amândouă mâinile, încearcă să reapuce un obiect căzut; duce obiectele la gură. Întoarce capul la sunet; gângureşte spontan Diferenţiază pe străini; surâde şi vocalizează la vederea pro-priei imagini din oglindă.
7 Stă în şezut susţinut, cade în mâini; prehensiune radio-palmară. Recunoaşte jucării. Spune „m…m…”

Vocalizări silabice.

Apucă bine alimente solide; culcat duce piciorul la gură, mângâie ima-ginea din oglindă.
8 Stă în şezut, se ţine în pi-cioare când e susţinut de mâini; Ia două cuburi în cele două mâini; ţine un cub, pri-veşte alt obiect. Silabe izo-late; Ma, Ta, Ba, Ta. Suge jucării, încearcă cu insistenţă să apuce jucării.
9 Prehensiune medio-digitală Loveşte un cub de altul, apucă al treilea cub. Papa, mama, tata, imită su-nete, înţelege. Răspunde la nume. Îşi ţine bibe-ronul, mănân-că singur un biscuit.
10 Stă în pi-cioare, se ridică sus-ţinut; prehen-siune cu opozabilitate Descoperă un obiect ascuns sub privirea sa,   aşază un cub pe  o suprafaţă. Pricepe „nu”, mama, tata. Pricepe „bravo!” „Pa!”
11 În picioare, lângă bară, ridică picioare-le şi le repune Aşază jucării pe  o suprafaţă. Papa, mama, imită sunete, răspunde la nume Se joacă şi cercetează diferite obiecte.
12 Merge sus-ţinut numai de o mână. Încearcă să construiască un turn din cuburi. Spune două cuvinte, pri-cepe să dea obiecte la cerere. Pricepe să facă gesturi de ajutor la îmbrăcare.
15 Merge; urcă scările ajutându-se de mâini Turn din două cuburi; încearcă să întoarcă pagi-nile unei cărţi; in-troduce corect cuburile mici în cele mari 4-5 cuvinte, limbaj sub formă de jargon. Controlul parţial al sfinc-terelor; arată când doreşte un obiect
18 Merge sin-gur şi repe-de; urcă scările ţinut de o mână; se aşază singur pe  un scăunel. Turn de 3-4 cu-buri; mâzgăleşte spontan pe hârtie. 10 cuvinte şi nume proprii; denumeşte imagini din cărţi cu poze. Încearcă să mănânce sin-gur cu lingu-riţa; controlul sfincterelor pe parcursul zilei.
21 Urcă şi co-boară pe o scară susţi-nut de o mână; dă cu piciorul în minge. Turn din 5-6 cuburi 20 de cuvinte; combină spon-tan 3-4 cuvin-te; repetă cuvinte, ascultă ordine. Bea singur din ceaşcă; arată celor din jur ce îl interesează; cere când vrea să mănânce şi să bea.
24 Aleargă fără să cadă Imită cu creionul pe hârtie linii verticale şi orizontale Fraze din 3-4 cuvinte; utili-zează eu, tu, al meu; verba-lizează ceea ce face. Mănâncă co-rect cu lingu-riţa; controlul sfincterelor pe parcursul nopţii; se îmbracă singur cu o jachetă; se joacă în grup fără cooperare
30 Sare cu am-bele picioare; încearcă să se ţină într-un picior.

Ţine corect creionul.

Face un turn din 8 cuburi; imită cu creionul linii verticale şi orizontale. Îşi spune nu-mele complet; utilizează plu-ralul, ştie să spună funcţiile unor obiecte Utilizează „eu” pentru a se denumi
36 Sare pe am-bele picioa-re, încearcă să se ţină într-un picior, ţine corect creio-nul, merge pe bicicletă, urcă şi co-boară o scară alternând picioarele Realizează un turn şi pod din cuburi

Desenează şi explică ce a desenat, copiază cercul.

Descrie ce fac animalele sau oamenii din imagini, răspunde la întrebări.

Utilizează prepoziţii, apare „de ce”

Se joacă în grup coope-rând.

Ştie să-şi spună sexul, se îmbracă şi mănâncă singur.

 

Majoritatea autorilor apreciază că la această vârstă copilul învaţă prin imitaţie. La sfârşitul primului an de viaţă gândirea copilului este dominată în totalitate de acţiunea concretă cu obiectele. La un an şi jumătate se face trecerea decisivă spre reprezentarea acţiunii înainte de executarea ei reală. Copilul de aici înainte are capacitatea de a opera în plan mental cu imaginile secundare furnizate de reprezentare. Capacitatea de a înlocui acţiunea concretă, directă, cu imaginea ei are implicaţii asupra jocului, a manevrării obiectelor şi asupra dezvoltării gândirii (Golu, Verza, Zlate, 1993).

Una din cele mai importante achiziţii este vorbirea. La sfârşitul primului an de viaţă majoritatea copiilor pronunţă câteva cuvinte cu înţeles, dacă nu mai multe dintre acestea, unele fiind cuprinse în vocabularul propriu sau limbajul propriu. La sfârşitul primului an de viaţă deja cunoaşte valoarea socială a limbajului, respectiv faptul că prin intermediul limbajului poate obţine satisfacerea unor trebuinţe. În jurul vârstei de 2 ani el foloseşte limbajul ca mijloc de comunicare curentă. Vocabularul său poate conţine de la 8 până la 20 de cuvinte, jargonul folosit este impregnat de conţinut emoţional, se joacă repe-tând un cuvânt sau o frază. La 2 ani ritmul şi fluenţa vorbirii este încă slabă, produce propoziţii din care lipseşte de cele mai multe ori verbul, vocea nu este controlată în volum şi modulaţie. La 3 ani aproape majoritatea conţinutului exprimat de copil este inteligibil, înţelege întrebări simple ce au legătură cu mediul său şi activităţile sale. Este capabil să relateze despre experienţa sa şi relatarea să poată fi urmărită şi înţeleasă.

În evoluţia limbajului la copil pot fi evidenţiate mai multe stadii. După M. Zlate (1993, p. 69) identificăm următoarele stadii: stadiul cuvântului-frază în care copilul exprimă atitudini afective şi mintale şi care conţin o mare încărcătură informaţională. Acest stadiu se întinde de la 1 an la 1 an şi jumătate.

Stadiul prefrazei durează de la 1 an şi jumătate până la 2 ani. Copilul pronunţă cuvintele unele după altele în ordinea importanţei pe care acestea par să o aibă pentru el. Stadiul „frazei gramaticale” în care copilul exprimă relaţii între noţiuni şi judecăţi. Stadiul debutează la doi ani şi câteva luni. Stadiul structurii sintactice debutează la 3 ani. Stadiul „diferenţierii formelor gramaticale”, la 3 ani şi jumătate. De la exerciţiul vocal din primul an de viaţă în care sunt incluse gânguritul şi ţipătul, copilul trece la exerciţiul cuvintelor când jocul cu cuvintele şi silabele este aproape permanent. Sunt active majoritatea funcţiilor limbajului: cea de comunicare – copilul exprimă ceea ce vede, aude, simte, vrea, funcţia reglatorie – declanşează acţiuni cu ajutorul limba-jului, dar predominantă este funcţia ludică – copilul se joacă şi exersează vorbind (Golu, Verza, Zlate, 1993).

În România, indicii dezvoltării normale a comportamentului verbal sunt următorii: 1 lună – sunete laringiene, 2 luni – gângureşte,  3 luni – vocale şi consoane izolate, 4 luni – tendinţa de modulare, 5 luni – sunete în ritm alert, 6 luni – sunete mai variate, 7 luni – vocalizează silabe, 8 luni – pronunţă silabe, 9 luni – silabe repetate, 10 luni – înţelege cuvinte folosite des, 11 luni – cuvânt cu sens, 12 luni –          2 cuvinte cu semnificaţia precisă, 15 luni 4 până la 6 cuvinte în vocabular activ şi folosirea „jargon”-ului, 18luni – 8 până la 10 cuvinte, în vocabular activ, foloseşte cuvinte – propoziţii.

24 luni – propoziţii din 2, 3 cuvinte (substantive, verbe, adjective, pronume).

27 luni – îşi vorbeşte singur când se joacă.

30 luni – vocabular activ bogat, cuvinte din mai multe silabe, verb conjugat, pronume personal.

33 luni – poezii scurte, sensul pluralului.

36 luni – relatează situaţii din viaţa lui şi a familiei, receptiv la cuvinte noi, limbaj constituit gramatical, foloseşte corect pluralul.

Nu trebuie uitat însă în aprecierea dezvoltării că fiecare copil are ritmul său de dezvoltare şi caracteristicile sale individuale şi evaluarea trebuie realizată pe mai multe dimensiuni pentru ca aprecierea să fie corectă.

4. Dezvoltarea inteligenţei şi gândirii

Perioada de la 1 la 3 ani din perspectiva piagetiană este caracterizată de încheierea stadiului senzorio-motor (0 – 2 ani) şi debutul stadiului următor, cel preoperaţional (de la 2 la 7 ani). La sfârşitul primului an de viaţă dezvoltarea inteligenţei conform teoriei lui Piaget parcurge substadiile 5 şi 6 ale dezvoltării senzorio-motorii:

4.1. Stadiul reacţiilor circulare terţiare şi descoperirea de mijloace noi prin experimentare activă (11/12 luni – 18 luni)

  • § Pentru ca actul inteligent să fie complet sunt necesare mijloacele noi de acţiune, crearea lor şi căutarea acestor mijloace este caracteristica acestui moment.
  • § Conduita sforii

– Trage sfoara de care este legat un obiect pentru a-l apropia.

  • § Conduita suportului

– Trage covorul pentru a aduce mai aproape obiectul;

– Trage faţa de masă pentru a coborî obiectul.

  • § Apar reacţiile circulare terţiare
  • § În RCS copilul cunoaşte rezultatul acţiunii sale şi îl repetă folosind scheme cunoscute de acţiune, în cele terţiare acţiunile sunt caracterizate de schimbarea modalităţii de producere a rezultatului.
  • § „experienţe pentru a vedea ce se întâmplă”

Exemplu: descoperind traiectoria unui obiect copilul va căuta să-l arunce în alte moduri sau de la alte puncte de plecare.

4.2. Stadiul inventării de mijloace noi prin combinări mentale (18 -24 luni)

  • § Soluţia la problemă nu mai este tatonată practic, copilul fiind capabil să găsească soluţia în mintea sa.
  • § Conduita bastonului – apropie un obiect îndepărtat folosind un băţ.
  • § Sfârşitul inteligenţei senzorio-motorii şi debutul inteligenţei veritabile.

Perioada preoperaţională sau stadiul preoperator debutează în jurul vârstei de doi ani cu apariţia reprezentărilor mentale şi posibili-tăţile de evocare verbală şi mentală caracteristice. Această perioadă de după vârsta de 2 ani, este marcată de trei mari achiziţii, respectiv: apariţia funcţiunii semiotice, apogeul gândirii egocentrice şi începutul descentrării cognitive.

La sfârşitul stadiului senzorio-motor copilul deţine un sistem elementar de semnificaţii şi o posibilitate elementară de a reprezenta mental anumite acţiuni. Aceste reprezentări şi utilizarea semnifi-cantului se dezvoltă o dată cu apariţia funcţiei semiotice sau simbolice care reprezintă capacitatea de a evoca obiectele sau situaţiile care au fost cândva percepute, prin intermediul semnelor şi simbolurilor. Această funcţie generatoare a reprezentării este denumită de Piaget simbolică, apoi semiotică, semnele fiind mai arbitrare decât simbo-lurile deoarece ele nu au nici o legătură cu obiectele pe care le repre-zintă (Tourrette şi Guidetti, 2002, p. 111). Această funcţie se va dezvolta într-o manieră privilegiată pe parcursul diferitelor conduite care sunt: imitaţia amânată, jocul simbolic, imaginile mentale şi limbajul.

Dezvoltarea inteligenţei şi limbajului sunt strâns legate de conduitele verbale contribuind semnificativ la dezvoltarea gândirii. În conduita verbală distingem două etape interogative cu influenţe asupra structurării gândirii. Prima etapă este activă. În jurul vârstei de 2 ani, etapa pe care Rose Vincent a denumit-o „marea identificare” (ce este asta ?). Cea de-a doua fază este faza lui „de ce ?” şi debutează la 3 ani. Prin această întrebare copilul caută să identifice relaţiile dintre obiec-te, la ce folosesc acestea şi care sunt efectele obiectului asupra sa.

5. Dezvoltarea afectivităţii

Vârsta de la 1 la 3 ani este caracterizată de fuziunea cu mama pe de o parte şi tendinţa copilului pe de altă parte de a se construi ca persoană (Tourrette şi Guidetti, 2002, p. 111). Această dezvoltare este descrisă de mai mulţi autori încercând să clarifice elementele de bază ale dezvoltării afective. Una dintre perspectivele teoretice ale dezvoltării afective este cea propusă de psihanaliză. Freud arată că în această perioadă copilul se află într-un stadiu de narcisism primar corespunzând perioadei autoerotismului. Freud propune cinci stadii: oral, anal, falic, de latenţă şi genital, stadii în care satisfacerea este obţinută pe măsură ce libido-ul (energia sexuală) este direcţionat spre diferite părţi ale corpului. El se referă la „instincte sexuale”, deşi în atribuirea acestui termen copiilor, Freud a folosit termenul „sexual” mai degrabă cu sensul de plăcere fizică. Fiecare stadiu aduce după sine un set de probleme ce trebuie depăşite în raport cu dezvoltarea de mai târziu. Eşecul în negocierea satisfăcătoare a unui anumit stadiu va avea ca rezultat fixaţia sau stagnarea dezvoltării în acel stadiu          (A. Birch, 2000, p. 168). Pentru perioada de la 1 la 3 ani sunt caracteristice stadiile oral, anal şi debutul celui falic.

Un alt psihanalist, J Bowlby, elaborează în jurul anilor ’50 teoria ataşamentului, teorie care asimilează concepte din teoria psihanalistă, etologie şi psihologie cognitivă (R.L. Atkinson, R.C. Atkinson, E.E. Smith, D.J. Bem, 2002, p. 579).

El arată că nevoia de ataşament a copilului faţă de mama sa evidenţiază o nevoie înnăscută, structurală, nevoia de contact social care este o nevoie primară. Bowlby împarte dezvoltarea ataşamentului în 4 etape:

q etapa de preataşament – de la naştere la 6 săptămâni când comportamentul este o problemă de răspunsuri reflexive determinate genetic cu valoare de supravieţuire.

q etapa ataşamentului de acţiune – (6 săptămâni-6/8 luni) – în această fază copiii mici se orientează şi răspund marcând mai mult decât până acum preferinţa faţă de mamă.

q etapa ataşamentului delimitat – 6/8 luni până la 18 luni/2 ani corespunzătoare etapei în care ataşamentul faţă de mamă este foarte evident. În această perioadă copiii manifestă anxietate de separare. Această perioadă de ataşament delimitat îşi găseşte echivalenţa în permanenţa obiectului din teoria lui Piaget.

q etapa formării unei relaţii reciproce – 18 luni/2 ani şi după. În această perioadă copilul construieşte progresiv o reprezentare internă ale figurilor de ataşament care îi va permite să suporte din ce în ce mai bine absenţa şi să anticipeze întoarcerea lor. Bowlby descrie că în jurul vârstei de 3 ani se formează un palier matur în construcţia acestei reprezentări care îl va ajuta pe copil să suporte mai bine separarea corespunzătoare intrării în grădiniţă. Ca urmare, anxietatea de separare scade la vârsta de 3 ani.

Cele patru etape ale lui Bowlby arată că legătura afectivă de durată pozitivă cu persoana care are grijă de copil se dezvoltă pornind de la experienţele din primii 2 ani de viaţă. O dată stabilită legătura de ataşament, aceasta durează în timp şi spaţiu, iar copiii nu trebuie să se mai angajeze în comportamente de căutare a apropierii la fel de insistent ca până acum.

În evoluţia afectivităţii antepreşcolarului autorii români identi-fică două faze specifice. În pragul vârstei de 2 ani se constituie faza opoziţiei. Revolta faţă de interdicţia adultului se transformă într-un comportament de opoziţie. Cea de-a doua fază a dezvoltării afectivi-tăţii la această vârstă este cea de cooperare cu adultul ca urmare a unor interiorizări a interdicţiilor. Copilul începe să acţioneze conform interdicţiilor interiorizate (Golu, Verza, Zlate, 1993).

 

6. Debutul personalităţii

Mulţi autori au legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă. Darwin credea că acest fenomen are loc la 17 luni, Gesell la 2 ani şi René Zazzo la 3 ani. Identitatea se construieşte procesual, astfel că autorii au identificat fiecare câte o etapă. De la identificarea primară produsă prin confruntarea cu ima-ginea din oglindă până la momentul când nu au mai considerat imaginea din oglindă o dublură cu existenţa de sine stătătoare (Golu, Verza, Zlate, 1993). Un moment esenţial al identităţii este acela în care copilul vorbeşte despre sine folosind pronumele personal „eu”. După R. Zazzo şi A. M. Fontaine (1992) etapele identificării în oglindă debutează în primul an de viaţă mai întâi cu interesul pentru figura adultului din preajmă care este mult mai vie decât propria sa imagine, dar nu se manifestă pregnant înainte de 2-3 luni. Din acest moment el surâde în oglindă, vorbeşte cu imaginea sa ca şi cum ar avea un alt copil în faţa lui. Către 8 luni el este intrigat de imaginea dublă a unei persoane (reală şi în oglindă), apoi el se interesează din ce în ce mai mult de imaginea sa şi în lunile următoare se întreabă din ce în ce mai mult despre efectul oglinzii (începutul celui de-al doilea an de viaţă). Apoi copilul trece de la zâmbet la perplexitate. La mijlocul celui de-al doilea an el trece printr-o perioadă de evitare a imaginii care poate coexista cu anume formă de fascinaţie (el se priveşte cu surprindere). La această vârstă copilul înţelege că în oglindă nu este un alt copil şi începe să se intereseze de simultaneitatea celor două imagini (se joacă executând diverse mişcări în oglindă). Între 18 şi 24 de luni, apreciază autorii, copiii reuşesc să înţeleagă că în imaginea din oglindă este vorba tot de ei înşişi, că imaginea nu prezintă un alt copil, stadiul următor fiind cel în care înţeleg că este vorba de propria lor reflecţie, aceasta fiind doar o imagine.

Acesta este şi momentul constituirii identificării ca proces de structurare a personalităţii şi care în etapa identificării primare se referă la imitaţia comportamentelor adulţilor care-l îngrijesc şi la fuziunea afectivă ce stă la baza imitaţiei. Mecanismele identificării copiilor cu părinţii au fost explicate psihanalitic prin adoptarea comportamentului părinţilor de către copii datorită poziţiei de putere a acestora. Teoriile învăţării arată că există o asociere pozitivă între comportamentul şi trăsăturile părinţilor ca urmare a satisfacerii nevoilor copiilor, ca urmare, copiind comportamentul părinţilor, copii aplică de fapt sentimentele de satisfacţie pe care le asociază cu părinţii, oferind în acest fel propria lor recompensă. Cercetările arată că, astfel, relaţiile satisfăcătoare între părinte şi copil stabilesc legături puternice de identificare între copii şi părinţi.

 

4.4. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI

DE LA 3 LA 6/7ANI

1. Caracterizare generală a perioadei preşcolare

Perioada preşcolară (după U. Şchiopu, E. Verza, 1997, p. 127 şi Golu, Verza, Zlate, 1993, p. 77) poate fi împărţită în trei subperioade: preşcolarul mic (3-4 ani), preşcolarul mijlociu (4-5 ani) şi preşcolarul mare (5-6 ani). Jocul rămâne activitatea dominantă a acestei etape, dar el începe să se coreleze cu sarcinile de ordin educativ.

Preşcolarul mic se caracterizează printr-o puternică expansiune, copilul trăieşte frenezia explorării mediului. Perioada preşcolară mică este cea de trecere de la centrarea organismului pe satisfacerea necesităţilor imediate spre activităţi în care modalităţile de satisfacere sunt mai complexe şi mai ales de tip psihologic.

Preşcolarul mijlociu se adaptează mai uşor mediului din grădiniţă, jocul este mai bazat în acţiuni, iar activităţile obligatorii sunt mai solicitante. Cunoştinţele despre mediul înconjurător sunt mult îmbogăţite. Preşcolarul mijlociu manifestă o maximă receptivitate faţă de mediul înconjurător, fapt ce îi dezvoltă percepţia, care devine un proces orientat, cu sarcini şi modalităţi proprii de realizare.

Reacţiile emoţionale sunt mai controlate şi mai în acord cu cerinţele părinţilor sau educatorilor. O altă caracteristică este ritmul accelerat al socializării copilului. Se instalează mai evident unele trăsături caracteriale care conturează viitoarea personalitate.

Preşcolarul mare. Activităţile preşcolarului mare sunt din ce în ce mai sistematice, deşi activitatea de bază rămâne jocul. Începe pregătirea pentru şcoală. Percepţia transformată în observaţie se exersează şi devine pricepere, limbajul capătă o structură mult sistematizată şi închegată fiind constituit după regulile grama-ticale; apar primele forme ale gândirii logice, orientate spre sistemati-zare şi observarea faptelor particulare; sunt utilizate unele procedee de memorare; atenţia voluntară devine de mai lungă durată.

 

2. Dezvoltarea psihomotorie

Progresul psihomotricităţii este legat la această vârstă de progresia achiziţiilor relevate de continuarea procesului de mielinizare a legăturilor neuromotrice, dar diferenţele individuale sunt încă foarte mari constând în precizia, forţa şi coordonarea mişcărilor. După Guilmain (1971) dezvoltarea mişcărilor poate fi apreciată pe câteva mari direcţii: supleţe, echilibru şi calitatea mişcărilor.

Creşterea este mai lentă între 4 şi 5 ani (în medie 4-6 cm, dar în perioada 6-7 ani ritmul de creştere se accelerează încă o dată). În general, de la 3 la 6 ani copilul creşte în înălţime de la aproximativ   92 cm la 116 cm, iar ponderal de la 14 kg la 22 kg Viteza de creştere a diferitelor părţi ale corpului duce la schimbarea proporţiilor sale; de exemplu, dacă la 2 ani copilul reprezintă cca 1/5 din corp la 6, 7 ani el va reprezenta cca 1/6. Procesul de osificare continuă, dantura provizorie se deteriorează şi apar mugurii noii dentiţii, se constituie curburile coloanei vertebrale, chiar dacă acestea sunt fragile şi postura preşcolarului trebuie adesea corectată.

Celulele ţesutului nervos se diferenţiază, cresc sub raport morfologic şi îşi perfecţionează funcţiile; de asemenea, se măreşte volumul creierului, de la 370 g la naştere, îşi triplează greutatea la      3 ani, iar la 6/7 ani reprezintă 4/5 din greutatea finală, cântărind cca 1.200 gr. În această perioadă are loc şi un dinamic proces de diferenţiere al neuronilor care formează straturile corticale, un proces de creştere a numărului fibrelor mielinice şi a fibrelor intercorticale, precum şi perfecţionarea funcţională a diferitelor regiuni corticale.

O altă coordonată a dezvoltării psihomotorii este lateralizarea. Creierul are o simetrie anatomică, dar şi o asimetrie funcţională. Repartiţia funcţiilor se face în emisfera stângă sau dreaptă şi aceasta reprezintă procesul de lateralizare (Dailly şi Moscato, 1984, p. 26). Specializarea relativă a emisferelor nu este realizată simultan ci se va exprima în copilărie prin preferinţe care apoi se vor stabiliza. Aceasta este indeterminarea relativă care conferă creierului plasticitatea sa remarcabilă din primii ani de viaţă. Lateralitatea este oscilantă până la 1 an când domină iniţial câteva forme primare de ambidextrie. Asimetria de dreapta se manifestă după 1 an la majoritatea copiilor. Această lateralitate este dependentă de dominaţia progresivă a unei emisfere cerebrale faţă de cealaltă.

Spre deosebire de etapele anterioare când segmentele inferioare, periferice ale sistemului nervos erau dominante (fapt care explică ca-racterul instabil şi exploziv al manifestărilor comportamentale), acum segmentele superioare ale sistemului nervos, îndeosebi scoarţa cerebrală devin dominante. Ele îşi manifestă acţiunea reglatorie, uneori inhibitorie asupra segmentelor inferioare, ceea ce permite o mai bună coordonare, dirijare şi controlare a activităţii (Golu, Verza, Zlate, 1993, p. 79).

3. Dezvoltarea senzorială

În consecinţa dezvoltării motorii, spaţiul în care se mişcă copilul este din ce în ce mai vast. Stimularea variată conduce la o accentuată dezvoltare senzorială mai ales în ceea ce priveşte sensibilitatea vizuală şi auditivă. Achiziţia limbajului are de asemenea un rol important în dezvoltarea percepţiei şi reprezentărilor. Acum, cuvintele care expri-mă caracteristici tactile sunt mult mai stabile ca semnificaţie şi au un caracter mai evident operaţional. Limbajul, arată Wallon, este un suport necesar al reprezentărilor, cel puţin în momentul în care ele trebuie să se ordoneze liber pentru a face pe copil să depăşească datele imediate şi actuale ale experienţei ceea ce constituie însăşi condiţia gândirii şi a cunoaşterii (H.Wallon, 1964, p. 214). Percepţiile preşco-larilor se formează în consecinţa acţiunii directe cu obiectele, astfel încât o posibilitate mai mare, neîngrădită, de acces la obiecte, mani-pularea, compunerea şi descompunerea lor, conduce la o mai bună cunoaştere şi o mai corectă formare a percepţiilor.

Exisă câteva caracteristici importante ale percepţiei copiilor de la 3 la 6 ani:

q sunt stimulate şi susţinute de curiozitatea lor foarte mare;

q saturate emoţional, percepţiile preşcolarilor sunt foarte vii;

q explorarea perceptivă este facilitată de transferurile mai uşoare de la tact şi auz la văz, aşa încât chiar dacă preşcolarul doar vede un obiect poate să se refere şi la celelalte calităţi ale lui;

q pot apărea uneori performanţe discriminative surprinzătoare pentru cei din jur, dar, în ansamblu, percepţia rămâne globală, mai ales cea a structurilor verbale;

q percepţia şcolarului poate beneficia de experienţa anterioară, dar uneori transferurile sunt deformate; astfel, dacă vede un recipient ca un cilindru, spune că e pahar, dacă vede la grădina zoologică un lup, spune că e un câine mare;

q percepţia şcolarilor poate fi dirijată verbal de către adult, în special de către educatoare ( Tinca Creţu, 2001, p.147)

Reprezentările copiilor sunt prima instanţă a transformării impresiilor senzoriale, apoi reprezentarea copiilor evoluează şi pe măsura întăririi reprezentării prin revenirea la obiectul pe baza căruia s-a format, ea devine tot mai schematică şi mai puţin legată de concret. Formarea reprezentărilor de mărime, formă, timp, spaţiu are o valoare foarte mare pentru formarea noţiunilor de mai târziu. Reprezentarea este un proces reconstitutiv în care se implică operaţii mintale şi dacă acestea nu s-au format încă, în structura imaginii se impun, fie dominante perceptive, fie ceea ce ştie copilul despre acel obiect (Tinca Creţu, 2001 p.149).

Adaptarea copilului la real şi traducerea realului prin percepţii şi reprezentări a fost urmărită în evoluţia desenului copiilor de la 2 la 8/10 ani, clasic pentru acest tip de studiu fiind G.H. Luquet (1927). El descrie mai multe stadii ale evoluţiei desenului pe vârste: stadiul mâzgălelii până la 2 ani, stadiul realismului fortuit de la 3 ani, stadiul realismului nereuşit de la 4 ani şi stadiul realismului intelectual între 4 şi 8 ani, apoi stadiul realismului vizual între 9 şi 12 ani.

Aceste particularităţi ale reprezentărilor exprimate şi în desenele libere ale preşcolarilor, după Tinca Creţu, pot fi caracterizate prin următoarele:

q nu organizează elementele desenului pe o temă dată putând apare şi altele care nu au nici o legătură cu ce şi-a propus să facă;

q ceea ce desenează este dispus unul lângă altul pe o linie ori-zontală existând şi situaţii în care copilul desenează separat elementele unei structuri (pălăria plasată mult deasupra capului);

q nu respectă proporţiile astfel încât oamenii pot fi la fel de mari sau chiar mai mari decât casele;

q nu respectă perspectiva, toate sunt puse pe acelaşi plan.

Motricitatea şi acţiunea cu obiectele contribuie nu doar la îmbo-găţirea şi diversificarea planului cognitiv al copilului, ci şi la închegarea personalităţii sale. Pe măsura elaborării diferitelor conduite motorii independente (igienice, alimentare, vestimentare) copilul se detaşează tot mai pregnant de mediul înconjurător, se individualizează (Golu, Verza, Zlate, 1993, p. 81).

 

 

 

 

4. Dezvoltarea inteligenţei şi gândirii

Conform teoriei lui J. Piaget, la sfârşitul perioadei senzorio-motorii, apare funcţia semiotică şi se referă la posibilitatea de a reprezenta un lucru (un semnificat: obiect din realitate) cu ajutorul unui „semnificant” diferenţiat şi care nu serveşte decât pentru această reprezentare: limbaj, imagine mintală, gest simbolic (J. Piaget, B. Inhelder, 1976, p. 45).

  • § această capacitate de a reprezenta un obiect în absenţa sa există după vârsta de 1 an şi jumătate;
  • § funcţia semiotică dă naştere la două tipuri de instrumente:

• simbolurile sunt semnificaţii apropiate de realitatea pe care o desemnează;

• semnele nu mai păstrează nici o asemănare cu realitatea ce o desemnează, sunt convenţionale, colective, sunt preluate de copil ca pe nişte modele exterioare;

  • § preluarea semnelor colective prin canalul imitaţiei este mai mult sau mai puţin fidelă.

Au fost puse în evidenţă 5 conduite ce implică construirea sau folosirea de semnificaţii pentru a reprezenta un obiect sau un eveniment:

a. imitaţia amânată

  • § imitaţia este o prefigurare a reprezentării fără ca aceasta să fie prezentă în gândire;
  • § imitaţia amânată începe în absenţa modelului şi prefigurează reprezentarea propriu-zisă (la sfârşitul perioadei senzorio-motorie);

b. jocul simbolic

  • § la 2, 3 ani şi 5, 6 ani; este descris ca fiind apogeul jocului infantil;
  • § lumea adulţilor prezintă pentru copil două obstacole la care trebuie să se adapteze: limbajul şi regulile pe care nu le înţelege;
  • § jocul simbolic reprezintă exerciţiul de familiarizare cu situaţiile noi, dificile, problematice în care prin folosirea simbolurilor copilul rezolvă mai ales conflictele afective servind la compensarea unor trebuinţe nesatisfăcute, la răsturnări de roluri etc.;
  • § jocul simbolic poate evidenţia conflicte inconştiente: interese sexuale, fobii, apărarea împotriva angoasei, agresivitate sau identificare cu agresorii;

c. desenul – 1. „realismul fortuit”; 2. „realismul neizbutit”;          3. „realismul intelectual”; 4. „realismul vizual” (8, 9ani).

d. imaginea mintală = imitaţii interiorizate, reproductive şi anticipative;

– statice, cinetice, de transformare;

– la nivel preoperator imaginile mentale sunt statice, după 7, 8 ani apar cele cinetice;

e. evocarea verbală – limbajul.

Stadiul preoperator debutează la 2 ani şi durează până la 7/8 ani. Are ca şi caracteristici generale:

  • § egocentrismul gândirii copilului caracterizează starea în care propriile dorinţe şi plăceri sunt suverane, copilul nu poate înţelege faptul că ceilalţi trăiesc sentimente diferite sau gândesc diferit, de aceea el este centrat pe sine însuşi, are dificultăţi în a corela punctul său de vedere cu al altora, proiectează propriile senzaţii asupra celorlalţi.

Piaget distinge două tipuri de manifestare a egocentrismului: logic şi ontologic.

Egocentrismul logic se referă la caracteristicile raţionamentului copilului: sincretismul şi transducţia. Conceptul de sincretism ex-primă faptul că gândirea copilului nu poate coordona detaliile ca părţi ale ansamblului în formula logicii adulte (analiză şi sinteză), ci conferă realităţii explicaţii confuze, este o formă de sinteză subiectivă deformată a realităţii. Transducţia precede apariţia conceptelor logice de deducţie (de la general la particular) şi inducţie (de la particular către general), copilul procedând de la singular la singular, deoarece el asociază elemente care nu sunt legate între ele decât aparent, proce-dând într-o manieră aparent logică. Egocentrismul ontologic exprimă modul în care copilul percepe realitatea, ceea ce el înţelege despre mediu şi despre locul său în mediu, felul în care se reprezintă pe sine. Egocentrismul ontologic se manifestă prin:

  • animismul se referă la faptul că fenomenele şi obiectele din jur sunt privite ca fiind însufleţite, vii şi conştiente. Într-o primă etapă toate lucrurile sunt animate, apoi de la 3 ani jumătate doar jucăriile sunt vii, iar după 5 ani mai persistă doar unele rămăşiţe ale animismului.
  • § artificialismul constă în faptul că posibilul şi imposibilul se suprapun, personajele fantastice pot interveni în viaţă; abia după 5 ani copiii încep să decidă asupra realităţii personajelor.

Până la 5 ani gândirea copilului este stăpânită de magism, proces în care se stabilesc legături stranii între fenomene, iar eveni-mentele din jur au legătură cu acţiunea copilului

  • § „realismul” gândirii copilului se referă la materializarea elemen-telor de factură spirituală datorată nediferenţierii între fizic şi psihic.

Gândirea egocentrică este o gândire prelogică, intuitivă şi preconceptuală.

Gândirea intuitivă este încă foarte legată de acţiune şi percepţie. Gândirea preconceptuală se află la jumătatea drumului între scheme şi concepte. Punctul de plecare este constituit de schemele senzorio-motorii care se transformă la finalul stadiului senzorio-motor în scheme verbale. Schemele verbale devin ele însele preconcepte, adică cuvântul se detaşează de acţiune şi de percepţie chiar dacă rămâne încă foarte ataşat de reprezentarea concretă. În concluzie, ceea ce lip-seşte gândirii egocentrice a copilului este un plus de mobilitate pentru a-i permite să se descentreze şi să câştige prin aceasta un grad mai mare de mobilitate care-i va permite să examineze simultan toate punctele de vedere.

Substadiile stadiului preoperator sunt:

1. substadiul gândirii simbolice şi preconceptuale (2-4 ani);

2. substadiul gândirii intuitive (4 – 7/8 ani).

Declinul gândirii egocentrice prin descentrare are loc către vârsta de 5-6 ani când raţionamentul copilului se modifică şi se observă o diminuare a răspunsurilor egocentrice cu o acomodare mai puternică la realitatea exterioară obiectivă (Tourrette şi Guidetti, 2002, p. 114).

 

5. Dezvoltarea limbajului

La începutul acestei perioade, către vârsta de 3 ani, limbajul este în plină expansiune şi au loc progrese spectaculoase privind construcţia frazei. Dacă dezvoltarea fonologică este aproape încheiată, vocabularul va creşte exponenţial şi se dezvoltă sintaxa devenind din ce în ce mai complexă.

Importante pentru învăţarea limbajului sunt cel puţin trei secvenţe de dezvoltare interdependente: dezvoltarea cognitivă (capaci-tatea de a recunoaşte, identifica, discrimina şi manipula), dezvoltarea capacităţii de a discrimina şi înţelege vorbirea pe care o aude de la ceilalţi din apropiere şi dezvoltarea abilităţii de a produce sunete şi succesiuni de sunete ale vorbirii care corespund din ce în ce mai exact structurilor vorbirii adulţilor ( J.B. Carroll, 1979, p. 47).

Se dezvoltă latura fonetică a limbajului, deşi datorită unor particularităţi ale aparatului fonator, ale analizatorului verbo-motor şi ale celui auditiv pronunţia nu este încă perfectă. Sunt posibile omisiuni (când este vorba de mai multe consoane alăturate), substituiri („zoc” în loc de „joc” sau „sase” în loc de „şase”), inversiuni de sunete (se referă la schimbarea ordini fonemelor din cuvinte: „prentu” în loc de „pentru”) (Golu, Verza, Zlate, 1993, p. 87). La intrarea în şcoală copiii pronunţă aproape toate sunetele, erorile fiind din ce în ce mai rare.

Volumul vocabularului creşte de la un vocabular mediu de 700 – 800 de cuvinte la 3 ani la 1.000 de cuvinte la 4 ani, până la 2.500 de cuvinte la 6 ani (W. Stern) şi creşte preponderenţa vocabularului activ faţă de cel pasiv.

Sintetic spus, pentru această perioadă, indicii dezvoltării normale minimale a limbajului sunt:

  • 3 ani şi 6 luni – copilul este capabil să redea până la 2 strofe;
  • 4 ani – este uzuală folosirea pluralului în vorbirea curentă şi a pronumelui („eu”, „tu”, „noi”, „voi”);
  • 5 ani – sunt folosite cel puţin două adverbe de timp („azi”, „mâine”);

este capabil să relateze despre 3 imagini cu detalii;

  • 5 ani şi 6 luni – foloseşte 3 adverbe de timp („ieri”);

– recită poezii lungi cu intonaţie;

  • 6 ani – 3 adverbe folosite corect;

– relatează despre 3 imagini;

– recunoaşte corect 3, 4 litere.

Până spre vârsta de 5 ani se dezvoltă şi limbajul intern. Limbajul intern este un limbaj interior, structurat pe baza mecanismelor vorbirii sonore, cuprinde componente auditive şi vizuale, kinestezice, precum şi componente eferente motorii. Vorbirea interioară are o funcţie cogni-tivă, dar şi de reglaj (Ana Tucicov-Bogdan, 1973, p. 266). Concomitent cu dezvoltarea limbajului are loc şi dezvoltarea celor mai importante funcţii ale sale şi anume: funcţia de comunicare, de fixare a experienţei cognitive, şi de organizare a activităţii(U. Şchiopu, 1963, p. 240).

Privitor la funcţia de comunicare a limbajului, au puse în evidenţă conduite precoce de comunicare (T. Slama-Cazacu, 1966). Observaţiile arată construirea timpurie a competenţelor de comunicare prin limbaj, iar concluziile cercetătoarei se referă la exersarea precoce a funcţiei de comunicare a limbajului şi la faptul că formele de comunicare se modifică o dată cu vârsta în măsura în care ele sunt tributare cunoştinţelor, motivaţiilor, obiectivelor care sunt de asemenea în dezvoltare. Deşi monologul este extins în această perioadă, el nu reflectă, în concepţia cercetătoarei, egocentrismul, ci este o premisă a unui limbaj interiorizat pregătind activitatea socială ulterioară.

6. Dezvoltarea afectivă

Comparativ cu perioada anterioară când emoţiile erau nediferenţiate în care erau implicate stări afective confuze (copilul plângea şi râdea în acelaşi timp), acum are loc un progres care face ca emoţiile să fie mai profunde, mai complexe şi să apară stări emotive deosebite cum ar fi cea cunoscută sub numele de „sindromul bomboa-nei amare” în care se manifestă o stare afectivă complexă rezultată din primirea unui recompense nemeritate deplin. Copilul este capabil acum să sesizeze neconcordanţa între gratificare şi faptele proprii. Aceasta pune în evidenţă prezenţa unor elemente constitutive ale unei atitudini critice, corecte faţă de sine însuşi, ca şi prezenţa unor normatori morali cu rol de sancţionare în conştiinţa copilului preşcolar (U. Şchiopu, 1963, p.245).

În preşcolaritate se face trecerea de la emoţii la sentimente ca stări afective stabile şi generalizate. Se conturează mai clar unele sentimente morale (ruşinea, mulţumirea, prietenia şi dragostea). Con-duita negativistă intră într-un proces de involuţie, devine evidentă adâncirea şi nuanţarea trăirilor afective.

Imitaţia din ce în ce mai pregnantă are rolul de a dezvolta stări afective noi, iar treptat se constituie memoria afectivă. Se dezvoltă de asemenea capacitatea de a-şi stăpâni reacţiile, de exemplu, uneori când se loveşte, reuşeşte să nu plângă.

Apariţia sentimentelor este şi un indicator al dezvoltării conştiinţei (U. Şchiopu, 1963). Curiozitatea manifestată din plin în perioada preşco-larităţii mijlocii facilitează de asemenea dezvoltarea unor sentimente intelectuale reflectate în plăcerea de a descoperi sau de a căuta.

Pentru această perioadă psihanaliza semnalează trecerea copi-lului în stadiul falic, stadiu care survine celui anal şi este caracterizat de o predominanţă a zonei genitale. Se manifestă în jurul vârstei de 3 ani şi se întinde până aproape de 5 sau 6 ani. Stadiul falic aduce cu sine problematica complexului oedipian şi teama de castrare.

Tot acum, arată psihanaliza, se dezvoltă la copil curiozitatea faţă de propria sexualitate, teoriile infantile privitoare la sexualitate şi descoperirea diferenţelor de sex. Interesul copilului faţă de sexualitate priveşte mai ales problematica naşterii copiilor şi relaţiile sexuale între părinţi. Această curiozitate se naşte sub influenţa pulsiunii şi a dezvoltării cognitive de ansamblu ce explodează în această etapă. Teoriile sexuale infantile ţin de elaborările intelectuale ale copilului răspunzând întrebărilor ce derivă din ceea ce copilul cunoaşte despre sexualitate. Aceste teorii sunt constituite plecând de la elemente contingente, intuiţiile copilului şi informaţiile oferite de anturaj. Copilul interpretează în manieră proprie fenomenele şi formulează propriile construcţii imaginare. Caracteristic pentru toţi copiii la această vârstă, spune Freud, este necunoaşterea anatomiei sexuale feminine şi masculine, precum şi a fiziologiei actului sexual, condu-când la elaborarea de teorii eronate şi încărcate de nesiguranţă şi tensiune afectivă. Conştiinţa diferenţelor între sexe se construieşte în perioada falică şi este caracterizată de convingerea eronată a copiilor asupra existenţei unui singur sex şi anume cel ce se prezintă posesor al falusului (Bideaud, Houde, Pedinielli, 2002). Declinul complexului Oedip pentru băieţi şi a complexului Electra pentru fete semnalează intrarea în stadiul de latenţă. Complexul de ambele tipuri, arată psihanaliza, joacă un rol determinant în construirea personalităţii, în orientarea dorinţei umane, în construirea limitelor (structurarea super-ego-ului), în discriminarea între dorinţele proprii şi cele ale părinţilor.

Relaţiile familiale au un impact major asupra dezvoltării afective a copilului. Constanţa atitudinilor, frecvenţa interacţiunilor şi calitatea lor, contribuie în primul rând la acest proces. Ataşamentele afective ale copilului mic se transformă în relaţiile afective stabile, consistente şi de durată. Interrelaţiile din triunghiul copil – mamă – tată plămădesc matriţele afectivităţii pentru întreaga viaţă (Tinca Creţu, 2001, p.177).

Ca o concluzie, putem spune că dezvoltarea afectivă a copilului în această perioadă este dependentă de calitatea relaţiilor pe care copilul le stabileşte cu adulţii din mediul său, aceasta fiind o perioadă de maximă receptivitate emoţională.

7. Dezvoltarea personalităţii

Dezvoltarea personalităţii copilului după H. Wallon în perioada 3-6 ani corespunde stadiului personalismului. În cursul acestei perioade se pot distinge mai multe substadii: perioada de opoziţie de la 3 la 4 ani, perioada de graţie de la 4 la 5 ani, perioada de imitaţie de la 5 la 6 ani.

Caracteristica stadiului este în continuare centripetă, copilul fiind încă centrat pe sine.

Perioada de opoziţie face parte din nevoia afirmării persona-lităţii ce se naşte acum. Copilul, bazându-se pe relativa independenţă şi autonomie nou câştigată, câştigă prin opoziţia faţă de ceilalţi conştiinţa de sine ca fiind diferit de ceilalţi.

Perioada de graţie este cea în care eul copilului tinde să se valorizeze, el caută acum aprobarea. Îi place să se dea în spectacol şi se vrea seducător pentru adultul din preajmă şi pentru propria sa satisfacţie. Este o perioadă de narcisism.

Perioada imitaţiei corespunde momentelor când copilul consa-cră mult timp imitaţiei adultului nu doar la nivelul gesturilor, ci şi la nivelul rolurilor, personajelor, atitudinilor. În perioada precedentă, imitaţia era aproape simultană producerii atitudinii, acum ea devine progresiv amânată contribuind imitaţia propriu-zisă. Imitaţia este un concept cheie în gândirea walloniană, ea făcând legătura între inteli-genţa situaţională şi inteligenţa discursivă.

 

4.5. DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 6 LA 12 ANI

1. Dezvoltarea fizică şi influenţa asupra dezvoltării psihice

Creşterea în greutate este lentă la începutul stadiului şi se accentuează ulterior în perioada pubertăţii când se va înregistra un salt de creştere. Creşterea în greutate se va face în medie cu 3,5kg/an, iar în înălţime cu aproximativ 6 cm/an. Apar unele diferenţe între creşterea ponderală şi în înălţime la fete şi băieţi (de exemplu 115-130 cm la băieţi, iar la fete între 110-130 cm).

Creşterea perimetrului cranian este foarte lentă în cursul acestei perioade. Între 6-12 ani perimetrul cranian creşte de la 51 la 53-54 cm La sfârşitul acestei perioade creierul atinge dimensiunile de adult     (E. Ciofu, C. Ciofu, p.13, 1997). Este important faptul că încă de la 6 luni intrauterin, producţia de neuroni este completă. Dezvoltarea şi specia-lizarea celulei nervoase se află sub control genetic, iar stimularea face ca funcţiile să fie activate. Celulele gliale, care joacă un rol major în procesul de mielinizare a sistemului nervos continuă să se multiplice mult după ce procesul de producere a neuronilor a luat sfârşit, astfel că celulele gliale sunt responsabile pentru creşterea în greutate şi perime-tru a creierului (L. Berk, p.203, 1998). Continuă procesul de osificare, dentiţia permanentă o înlocuieşte pe cea provizorie, creşte volumul masei musculare, implicit forţa musculară, se dezvoltă musculatura fină a degetelor mâinilor. Coloana vertebrală devine mai puternică, dar în acelaşi timp este expusă deformărilor, prin poziţii incorecte. Perioada este una de tranziţie şi deci, una în care pot apărea disfuncţii şi crize de creştere şi dezvoltare (P. Golu, 1993). Cu toate că se obser-vă importante achiziţii fizice, şcolarul mic oboseşte uşor, este neînde-mânatic faţă de sarcinile şcolare, urmând ca pe parcurs rezistenţa sa să crească şi îndemânarea să devină din ce în ce mai evidentă.

Continuă procesele de creştere şi maturizare de la nivelul sistemului nervos. La naştere regiunile primare ale cortexului, respon-sabile de primirea impulsurilor motorii şi senzoriale de la organele de simţ, precum şi de feedback-ul necesar, ca şi cele secundare, responsabile de conexiunile caracteristice gândirii, nu sunt complet dezvoltate şi se maturizează în etape diferite. Diferitele arii corticale se dezvoltă în ordinea în care apar la copil anumite capacităţi, respectiv cea mai avansată este regiunea motorie responsabilă de mişcările grosiere, largi, controlând mişcările mâinilor, trunchiului şi apoi ale picioarelor. Regiunile senzoriale sunt următoarele ce se dezvoltă şi se maturizează. Prima este cea care controlează sensibi-litatea tactilă, urmată de vedere şi zona senzorială primară auditivă (Tanner, 1978). Această secvenţialitate în dezvoltare ajută în expli-carea variaţiei, în maturarea pe nivele a sistemului senzorial. Latera-lizarea sau specializarea funcţiilor pentru emisferele cerebrale umane are loc într-o manieră similară. Fiecare regiune realizează predominant anumite sarcini. De exemplu, fiecare emisferă primeşte impulsuri senzoriale şi controlează doar o parte a corpului (aceea opusă ei). Mai mult, pentru cei mai mulţi indivizi, emisfera stângă guvernează procesarea informaţiilor verbale în timp ce emisfera dreaptă joacă un rol primordial în procesarea informaţiilor spaţiale şi emoţiilor. Cerce-tările au arătat atât că lateralizarea are loc pe întreg parcursul copilăriei, cât şi că într-adevăr copilul se naşte cu o capacitate de relaţie a creierului şi că în fapt există unele evidenţe de cercetare conform cărora emisferele cerebrale ale copilului par să fie progra-mate de la început pentru funcţii specializate (Spreen, 1984).

O dată cu intrarea în şcolaritate cresc efortul fizic şi intelectual ce conduc la instalarea stării de oboseală variind în funcţie de caracteristicile individuale ale fiecărui copil.

 

2. Dezvoltarea proceselor cognitive de la 6/7 ani la 10/12 ani

În baza dezvoltării sistemului nervos, dezvoltarea şi maturizarea senzaţiilor şi percepţiilor continuă. La 6-7 ani se constată lărgirea câmpului vizual central şi periferic, precum şi creşterea diferenţierii nuanţelor cromatice. Creşte capacitatea de recepţionare a sunetelor înalte şi de autocontrol al emisiunilor verbale, se perfecţionează şi nuanţează intonaţia. Acum copilul poate aprecia pe cale auditivă distanţa dintre obiecte după sunetele pe care le produc. Percepţia câştigă noi dimensiuni. Se diminuează sincretismul – percepţia între-gului – datorat în principal creşterii acuităţii perceptive faţă de componentele obiectului perceput, cât şi datorită schemelor logice interpretative care intervin în analiza spaţiului şi timpului perceput. Creşte acurateţea percepţiei spaţiului şi datorită dobândirii de expe-rienţă extinsă în domeniu. Se produc de asemenea generalizări ale direcţiei spaţiale (dreapta, stânga, înainte, înapoi) şi se formează simţul orientării. Percepţia timpului înregistrează şi ea un nou moment în dezvoltare. Datorită structurării activităţii şcolare în timp (ore, minute, zile ale săptămânii) timpul devine un stimul care se impune tot mai mult copilului şi îl obligă la orientare din ce în ce mai precisă.

Şcolarul mic dispune de numeroase reprezentări, cu toate acestea ele sunt slab sistematizate şi confuze. Cu ajutorul învăţării repre-zentările suferă modificări esenţiale atât în ceea ce priveşte sfera, cât şi conţinutul. Reprezentarea capătă în această perioadă noi caracteristici. Fondul de reprezentări existent este utilizat voluntar din povestiri şi desene, el poate descompune acum reprezentarea în părţi componente, în elemente şi caracteristici cu care operează în contexte diferite. Realizează noi combinaţii şi realizând noi imagini, astfel structurându-se procesele imaginaţiei şi gândirii. De la reprezentări separate şcolarul mic trece la grupuri de reprezentări, creşte gradul de generalitate al reprezentărilor (P. Golu, p.111, 1993).

Ca urmare a descentrării progresive şi a coordonării din ce în ce mai accentuată a diferitelor puncte de vedere, intuiţia preoperatorie se va transforma în cursul acestei perioade într-o gândire operatorie mobilă şi reversibilă (Tourrette şi Guidetti, p.115, 2002). Criteriul trecerii de la intuiţie la operaţie conform teoriei piagetiene este reversibilitatea. Perioada 4-7 ani era caracterizată de o gândire intuitivă, în imagini. Copilul poate avea imagini sau reprezentări care să permită interiorizarea unor acţiuni (ceea ce presupune trecerea din plan extern în plan intern, mental), dar acest tip de acţiune nu este operaţie până când ea nu are caracteristica reversibilităţii. De la 7/8 la 10 /11 ani gândirea copilului trece în stadiul operaţiilor concrete.

Reversibilitatea este capacitatea gândirii de a executa aceeaşi acţiune în două sensuri de parcurs. Copilul trebuie să fie conştient că este vorba de aceeaşi acţiune; dacă nu este conştient de identitatea acţiunii el nu se află încă în stadiul operator pentru că el nu a achiziţionat încă reversibilitatea operatorie, ci doar inversarea. Plecând de la acest moment când copilul recunoaşte existenţa unui invariant care permite realizarea aceleiaşi acţiuni în cele două sensuri, reversi-bilitatea este posibilă şi gândirea poate realiza operaţii. Aceste operaţii sunt mai întâi concrete pentru că ele acţionează asupra obiectelor concrete, reale şi manipulabile. Reversibilitatea este achiziţionată mai întâi prin inversiune, apoi prin reciprocitate.

  • § Reversibilitatea prin inversiune unde se înlocuieşte adunarea cu scăderea, înmulţirea cu împărţirea, analiza cu sinteza, în mod simultan.

Aceasta face posibilă înţelegerea conservării sau a invarianţei cantităţii, materiei sau masei;

  • § Reversibilitatea prin reciprocitate unde A egal cu B, precum B egal cu A.
  • § La nivelul gândirii operatorii (după 7 ani) reversibilitatea devine completă sub ambele forme.

În cursul acestui stadiu se dezvoltă operaţiile logico-matematice şi operaţiile infralogice (Tourrette şi Guidetti p.115, 2002). Operaţiile logico-matematice acţionează asupra cantităţilor discontinue sau discrete şi conduc la noţiuni de clasă, relaţie şi număr. Operaţiile infralogice care se elaborează în acelaşi timp cu cele logice-matematice, acţionează asupra cantităţilor continue (nefragmentate) ale spaţiului, timpului şi stau la originea naşterii noţiunii de măsură.

Experimentele de „conservarea cantităţii” demonstrează că până la vârsta de 7/8 ani copiii nu dezvoltă noţiunea de „reversibilitate”. O transformare operatorie nu se efectuează decât prin raportarea la un invariant. Schema obiectului permanent este invariantul grupului practic al deplasărilor şi, în stadiul care ne interesează, conservarea invarianţilor dincolo de transformările aparente este unul din cele mai bune criterii de operativitate ale copilului. Construirea invarianţilor în cadrul unui sistem de transformări este evaluat pornind de la faimoa-sele probe piagetiene de conservare: conservarea cantităţilor discontinue ca în proba jetoanelor şi a cantităţilor continue: substanţă solidă şi lichidă, lungime, greutate, volum (Bideaud, Houde, Pedinielli, p. 331, 2002).

Operaţiile logico-matematice devin posibile în urma achiziţiei reversibilităţii. Ele se pot constitui în structuri de ansamblu care sunt sisteme de operaţii coordonate. Se elaborează trei structuri logico-matematice în această perioadă:

  • § clasificarea
  • § serierea
  • § numărul

În concluzie, principalele achiziţii ale stadiului operaţiilor con-crete (7-12 ani) sunt:

  • § Structura operatorie concretă – nu se extinde asupra enun-ţurilor verbale, ci numai asupra obiectelor pe care copilul le clasifică, seriază, acţiunile fiind legate de acţiunea efectivă;
  • § Achiziţia fundamentală – reversibilitatea;
  • § Îmbogăţirea limbajului şi asimilarea structurilor gramaticale conduce la dezvoltarea capacităţilor intelectuale;
  • § Operaţiile:

– seriere (ordonarea în şir crescător, descrescător);

– clasificare (grupare după criterii – formă, culoare, mărime);

-   numeraţie în plan conceptual (număr ca element articulat al seriei, desprinderea relaţiilor cantitative în seria numerică);

-   organizarea noţiunilor în ansambluri flexibile (urmare a achiziţiei reversibilităţii);

-   structuri operatorii de clase;

-   structuri operatorii de relaţii (reversibilitatea prin reciprocitate);

  • § cu toate aceste achiziţii copilul se desprinde greu de expresiile perceptive, de experienţa imediată;
  • § generalizări înguste, limitate, sărace;
  • § raţionalizările nu depăşesc concretul imediat decât din aproape în aproape;
  • § potenţarea acestei structuri se poate realiza printr-o bună dirijare a activităţii de cunoaştere prin sarcini concrete formulate faţă de copil (Valentina Radu, 1973).

 

3. Dezvoltarea limbajului. Achiziţia scris–cititului

Are loc apariţia şi consolidarea construcţiilor logice, imediate, reversibile care înlocuiesc procedeele empirice, intuitive, naive ale etapei precedente. Construcţiile logice îmbracă forma unor judecăţi şi raţionamente care îi permit copilului ca dincolo de datele nemijlocit senzoriale să întrevadă anumite permanenţe, anumiţi invarianţi cum ar fi cantitatea de materie, greutatea, volumul, timpul, viteza, spaţiul. Gândirea copilului surprinde la această vârstă fenomene inaccesibile simţurilor permanente şi invariante, ridicându-se în plan abstract, categorial.

Intrarea copilului în şcoală facilitează în cadrul procesului instructiv-educativ, dezvoltarea operaţiilor de gândire absolut indis-pensabile oricărei achiziţii intelectuale: analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea, clasificarea şi concretizarea logică. Creşte flexibilitatea gândirii şi mobilitatea ei.

Vocabularul copilului la intrarea în şcoală este de aproximativ 2.500 de cuvinte şi stăpâneşte reguli de folosire corectă a cuvintelor în vorbire. Tot acum se formează capacitatea de scris–citit impulsionând progresele limbajului. La sfârşitul perioadei, copilul îşi însuşeşte fondul principal de cuvinte al limbii materne (aproximativ 5.000 de cuvinte) care pătrund tot mai mult în vocabularul activ al copilului (P. Golu, 1993)

Învăţarea limbii constă în însuşirea de formule corecte de exprimare. Activitatea orală şi vizuală trebuie să fie într-un echilibru prin citit şi scris. Ordinea prezentă în procesul instructiv-educativ a celor 4 deprinderi fundamentale este: ascultarea (înţelegerea), expri-marea, citirea şi scrierea. Pentru copilul în primul an de şcoală textul scris se asociază cu exersarea orală. Exersarea extensivă a citirii este premisa însuşirii reale a cititului. J.S. Bruner arată că procesele vorbirii sunt aşezate astfel: audiere, citire, vorbire, scriere. W.M. Rivers (1971) subliniază că este o mare diferenţă între descifrare (ca în audiere sau citire) şi încifrare (ca în vorbire şi scriere).

Principalele momente ale activităţii verbale sunt următoarele: motivul şi ideea generală a enunţului; limbajul intern cu notaţia semantică specifică, structura semantică de profunzime, general umană; structura semantică de suprafaţă a limbii particulare; enunţul verbal exterior; sonor, grafic etc. Se merge de la idee la cuvânt, activitatea verbală expresivă (vorbire, scriere), codare; şi de la cuvânt la idee, activitatea verbală impresivă (audiere, citire), decodare          (G. Şarlău, 1984).

Activitatea verbală are componente cognitive, afective şi motorii. Învăţarea limbii depinde de factorii genetici, de starea fiziologică şi experienţa acumulată de copil şi de tipul de mediu la care a fost expus.

Mecanismele neurofuncţionale care stau la baza celor două forme de limbaj se arată că vorbirea cere o maturitate anume a sistemului nervos central, iar scrisul cere în plus maturizarea unor capacităţi de percepţie şi organizare-structurare şi psihomotricitate care intervin mai târziu în dezvoltare. Gândirea, motivaţia, afectivitate şi voinţa sunt implicate în ambele forme de limbaj. Când este vorba de scris ele necesită un grad mai mare de maturitate şi funcţionalitate   (E. Vrăsmaş, p. 25, 1999). Achiziţia scris–cititului necesită pe lângă dezvoltarea normală a aparatului verbo-motor şi dezvoltarea motrici-tăţii largi şi fine. La un alt nivel, pentru deprinderea scrisului este necesară de asemenea maturitatea structurilor vorbirii, aceasta punând în evidenţă legătura între vorbire şi scriere, observaţiile arătând că dacă sunt afectate structurile vorbirii se manifestă şi o anume incapacitate de achiziţie a limbajului scris. Învăţarea cititului trece prin următoarele stadii succesive de acumulare: educarea prealabilă senzorial-motrice, în principal vederea şi auzul; dezvoltarea vorbirii, corectarea articulării şi pronunţării, dobândirea mecanismelor funda-mentale; citirea curentă corectă; înţelegerea celor citite; citirea expresivă; lectura personală cu caracter cultural-informativ (Dottrens, Mialaret, Rast, Ray, 1978).

Pentru învăţarea limbii române se arată că pentru a învăţa corect cititul şi scrisul trebuie luate în considerare elementele componente ale limbii, iar aceasta se realizează prin delimitarea cuvintelor din vorbire, delimitarea sunetelor din cuvinte, pentru ca apoi să fie realizată unirea sunetelor în cuvinte şi a cuvintelor în propoziţii. Aceasta înseamnă că metoda pe care o folosim în familiarizarea elevilor cu cititul şi scrisul trebuie să ţină seama pe de o parte de faptul că scrierea concordă aproape exact cu pronunţarea, deci metoda trebuie să fie fonetică, iar pe de altă parte, că trebuie să se pornească de la desprinderea unei propoziţii din vorbire, să se realizeze delimitarea cuvintelor în silabe şi apoi fiecare silabă în sunete, după care să se parcurgă drumul invers, de la sunete la silabă, cuvânt şi propoziţie ceea ce denotă că metoda trebuie să fie şi analitico-sintetică (I. Şerdean, p.48, 1993).

Etapele pe care copilul le parcurge în deprinderea cititului sunt: descifrarea, citirea textelor simple, automatizarea citirii, creşterea vite-zei de citire cu voce tare sau în gând care depinde de ritmul fiecărui copil şi înţelegerea celor citite. O altă treaptă a deprinderii cititului este citirea curentă şi corectă care este citirea copilului care ştie să transpună în limbajul articulat semnele grafice. În ultima fază citirea devine expresivă şi ar putea fi numită citirea afectivă. Aceasta depinde de gradul de deprindere al citirii corecte şi curente. Ea devine un instrument de lucru pentru dobândirea de noi informaţii. Etapele necesare în deprinderea cititului sunt relativ aceleaşi pentru toţi copiii, însă timpul necesar pentru parcurgerea acestor etape este diferit de la copil la copil. În privinţa deprinderii scrisului, mecanismele neuro-fiziologice implicate sunt: dezvoltarea normală a întregului sistem al limbajului; antrenarea simultană, în învăţarea semnelor grafice, a mai multor zone specializate ale scoarţei cerebrale; formare şi dezvoltarea mecanismelor de integrare, în structuri; antrenarea unor mecanisme de formare a unor scheme complexe, precum şi realizarea mobilităţii acestora; dezvoltarea capacităţilor de a înţelege şi a opera cu simboluri în general (gesturi, semne convenţionale, desen) şi în speţă (E. Vrăsmaş, p.28, 1999).

Formarea abilităţilor de scris-citit sunt parcurse în şcoală în trei mari etape: preabecedară, abecedară şi postabecedară. Perioada preabecedară este cea în care se formează abilitatea de scriere a elementelor grafice disparate, în cea abecedară se dobândesc deprin-derile de a scrie toate literele alfabetului şi de a-l folosi în grafierea cuvintelor şi propoziţiilor, perioada postabecedară corespunde celei în care se ating toţi parametrii scrierii conform modelelor, se obţine o anumită viteză şi se însuşesc câteva reguli ortografice.

Scrierea, arată A. Vrăsmaş, este rezultatul legăturilor inter-funcţionale pe trei niveluri şi anume, nivelul motor, nivelul percepţiei şi reprezentărilor şi a celui afectiv. Este evidenţiată astfel legătura dintre controlul mişcărilor şi controlul vizual, respectiv controlul kinestezic se realizează la nivelul mişcării şi cel vizual la nivelul traseului grafic. Cele două mişcări se unesc, ducând la anticipaţie vizuală şi apoi la reprezentarea vizuală. La acestea se adaugă planul afectiv şi intenţionalitatea. Momentele dezvoltării limbajului scris la copil din perspectiva mecanismelor implicate sunt: organizarea spaţială kinestezică şi grafică; controlul kinestezic şi controlul vizual; legătura dintre expresia orală, corporală şi cea grafică.

 

4. Dezvoltarea personalităţii în perioada şcolarităţii mici

La începutul acestei perioade copilul părăseşte faza narcisismului şi „afirmării” personalităţii pentru a intra puţin câte puţin în lumea cunoaşterii. Se poate constata o schimbare a intereselor. Copilul nu mai este centrat pe sine ca în stadiul centripet şi devine din ce în ce mai centrat pe exterior ca în stadiul centrifug. Debutul stadiului este numit de către H. Wallon perioada precategorială (de la 6 la 9 ani) şi se caracterizează printr-o diminuare a sincretismului: gândirea devine din ce în ce mai diferenţiată, dar rămâne concretă (legată de obiecte şi situaţii reale). Perioada categorială (9 la 11 ani) debutează după Wallon într-o manieră comparativă, respectiv copilul va încerca sa determine prin ce anume sunt obiectele diferite sau nu şi aceasta îl conduce la abstragerea calităţilor lucrurilor, care va permite regruparea, aşezarea lor în categorii, modificarea categoriilor anterioare prestabilite, toate acestea făcând gândirea să devină din ce în ce mai abstractă. Această evoluţie intelectuală este realizată într-un context social important şi anume şcoala, care contribuie atât la decentrarea socio-afectivă cât şi la decentrarea intelectuală, cognitivă.

Psihanaliza arată că de la 6 la 12 ani se instalează perioada de latenţă. Termenul de latenţă marchează faptul că între 5 şi 6 ani evoluţia sexualităţii se încetineşte simţitor sau chiar se opreşte, ca să intre apoi într-o nouă fază a pulsiunilor genitale în perioada preadolescenţei. Se poate întâmpla să nu se fi rezolvat în totalitate complexul oedipian în perioada precedentă, dar el rămâne deocamdată ocultat. În această perioadă energia pulsională se eliberează printr-o investire intelectuală: interesul copilului pentru cunoaştere, pentru lumea exterioară. Există o desexualizare a relaţiilor cu părinţii acompaniată de refulare şi sublimare a pulsiunilor sexuale arhaice. Este o perioadă importantă a întăririi Super-ego-ului, iar copilul se află într-o stare de relativ echilibru privind conflictele pulsionale comparativ cu perioadele precedente, dar şi cu cele ce vor surveni.

 

 

4.6. ADOLESCENŢA – TRANZIŢIA DE LA COPILĂRIE

LA MATURITATE

 

1. Dezvoltarea fizică la pubertate şi adolescenţă

Biologic adolescenţa semnifică perioada de la pubertate la maturitate, alteori adolescenţa este descrisă ca începând cu pubertatea şi încheindu-se în perioada adultă. Perioada este caracterizată de schimbări rapide şi creşteri explozive în greutate şi în înălţime, alteori descrie perioada de la 13 la 29 ani.

Pubertatea semnificând fapt maturarea sexuală, pubescenţa se referă la acele schimbări care au ca rezultat maturitatea sexuală. Aceste schimbări au loc în pubertatea târzie sau în adolescenţa timpurie.

Pubertatea sau nubilitatea (Malmquist, 1978) este echivalentă cu maturitatea sexuală şi deci capacitatea de reproducere. Jersild (1963) spune că înainte de pubertate individul este copil; după această perioadă el este capabil să aibă copii. Problema în definirea pubertăţii şi din acest punct de vedere este aceea că este aproape imposibil de determinat exact momentul când o persoană devine fertilă.

Cercetări mai vechi luau ca repere momentul când fetele aveau prima menstră pentru a fixa momentul de debut al pubertăţii. Acum este cunoscut faptul că foarte frecvent fetele nu sunt fertile aproape un an după prima menstruaţie (menarhă). Cu atât mai mult acest criteriu este greu de identificat la băieţi. În acest moment este aproape general acceptat faptul că maturitatea sexuală este de 12 ani la fete şi 14 la băieţi (G.R. Lefrancois), după care urmează o perioadă de creştere explozivă. Acesta este motivul pentru care alţi autori au apreciat creşterea explozivă drept criteriu de intrare în perioada pubertăţii. Perioada de creştere rapidă însă poate debuta în jurul vârstei de 9-10 ani la fete şi 11-12 ani la băieţi. După Ursula Şchiopu şi Emil Verza (1981), pubertatea corespunde la rândul ei mai multor stadii: etapa prepuberală (10-12 ani), pubertatea propriu-zisă (12-14 ani), şi momentul postpuberal considerat puţin diferenţiabil de momentul preadolescenţei (de la 14-16/18 ani).

Datorită creşterii explozive şi inegale, înfăţişarea adolescentului nu este întotdeauna armonioasă. Acesta este un motiv pentru care majoritatea adolescenţilor se preocupă intens de felul cum arată (Fraziev şi Lisanbee, 1950). Probleme, precum coşurile, dinţii neregulaţi, pielea grasă, ochelarii. Toate aceste lucruri ce pot părea minore devin adevărate probleme existenţiale în această perioadă, de ele îngrijorându-se în egală măsură şi fetele ca şi băieţii. Creşterea explozivă este o provocare pentru psihicul adolescentului, el trebuind să înveţe să se adapteze noii aparenţe într-un ritm de multe ori prea rapid.

Între 10 şi 18 ani masa corporală creşte cu mai mult de 100%, iar înălţimea cu 27%; de asemenea adolescentul la 14 ani atinge în medie 95% din talia adultă. Perimetrul toracic înregistrează valori de creştere aproape duble faţă de perioada precedentă. Se produc modificări sensibile, în greutate, lungime, în perimetrul diferitelor segmente cu schimbări ale raportului dintre ele, îndeosebi preadolescenta (de la 11/13 ani la 14/15 ani) este marcată de o creştere şi dezvoltare impetuoasă atât sub aspect corporal extern, cât şi în funcţiile diferitelor organe. Într-un timp relativ scurt apar elemente noi, care imprimă o restructurare profundă a întregului organism al preadolescentului. Se câştigă în înălţime 20-30 de cm faţă de perioada anterioară, în greutate 4,5 kg anual şi are loc o creştere rapidă a scheletului. Puseul de creştere la băieţi începe de obicei cu aproape doi ani mai târziu decât la fete şi dezvoltarea în înălţime la băieţi continuă o perioadă mai mare de timp decât la fete. Creşterea în înălţime se realizează mai ales pe seama membrelor, în vreme ce toracele şi bazinul rămân în urmă. De aici, înfăţişarea nearmonioasă a preadolescentului; mâinile şi picioarele lungi, pieptul căzut şi îngust şi ca urmare înfăţişarea adolescentului este relativ nearmonioasă. Tot aşa, musculatura corpului se dezvoltă mai lent decât scheletul, fapt ce conduce la o anumită stângăcie a mişcărilor preadolescentului.

În preadolescenţă un loc deosebit de important îl ocupă începutul maturizării sexuale. În intervalul de la 12 la 14 ani la fete şi la 14 la 16 ani la băieţi are loc dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare. În cadrul dezvoltării caracteristicilor sexuale primare menţionăm ovulaţia la femei şi o creştere a dimensiunilor vaginului, clitorisului şi uterului, în timp ce la băieţi are loc o dezvoltare a penisului şi a testiculelor şi o dezvoltare funcţională caracterizată de debutul producerii spermei. Între caracteristicile sexuale secundare menţionăm apariţia menstruaţiei la fete şi a secreţiei seminale la băieţi, creşterea părului în regiunea pubisului şi în axilă, schimbarea vocii, apariţia pilozităţii faciale la băieţi, dezvoltarea glandelor mamare la fete. La fete dezvoltarea bustului se corelează cu dezvoltarea bazinului care capătă conformaţie diferită de cea a băieţilor. Creşterea statutară a adolescentului este corelată cu maturizarea funcţiei de reproducere.

Se încheie prima perioada a maturizării sexuale, proces care continuă lent până pe la 22-23 de ani. În perioada adolescenţei, din punct de vedere morfologic, creierul e în linii mari constituit (încă de la 6 ani el atinge 85-90% din greutatea finală constatată la 24-25 de ani). Are loc un proces de perfecţionare funcţională a neuronilor scoarţei cerebrale. Procesele de analiză şi sinteză devin tot mai fine, se accentuează funcţia reglatoare a limbajului intern.

 

2. Consecinţe ale dezvoltării fizice în planul dezvoltării sociale

Aparenţa fizică este un criteriu al maturizării. Creşterea explozivă nu se realizează în ritmuri egale pentru toţi adolescenţii. De aceea vom avea în grupul de adolescenţi de 15 ani unii mai bine dezvoltaţi, alţii mai puţin, atât la fete, cât şi la băieţi. Aceste diferenţe au consecinţe în planul dezvoltării sociale şi personale. Pentru băieţi maturizarea precoce este un avantaj, iar maturizarea târzie este un dezavantaj în relaţiile sociale. Studii longitudinale au pus în evidenţă că maturizarea precoce sau târzie are o contribuţie importantă în adaptarea socială (M.C. Jones, 1965).

Băieţii care se maturizează mai devreme se adaptează mai bine, sunt mai populari, mai încrezători în sine, mai agresivi şi cu mult mai mult succes în relaţiile heterosexuale. Ei dezvoltă o imagine de sine mai pozitivă decât ceilalţi. Cei a căror dezvoltare este mai lentă au dificultăţi în adaptare, sunt neliniştiţi, sunt mai neîncrezători în forţele proprii şi dezvoltă o imagine de sine mai puţin pozitivă. În ceea ce priveşte efectul maturizării timpurii la fete părerile sunt contradictorii. Se ştie deja că fetele în adolescenţă au un avantaj de dezvoltare de aproximativ 2 ani. Dacă maturizarea timpurie se petrece în anii puber-tăţii, fetele pot fi dezavantajate de această maturizare, preocupările lor fiind altele decât ale grupului de vârstă, astfel că ele pot fi într-un fel marginalizate (G.R. Lefrancois). Dacă maturizarea timpurie apare la vârsta adolescenţei atunci ea devine un avantaj ca şi în cazul băieţilor.

Aceasta nu înseamnă că maturizarea timpurie sau târzie afectează în mod cert toţi indivizii dintr-o generaţie şi nici că cei favorizaţi iniţial de maturizare rămân favorizaţi pe parcursul întregii dezvoltări. Este doar de semnalat că gradul de maturizare al ado-lescentului afectează dezvoltarea sa socială şi personală.

 

3. Caracteristici ale dezvoltării psihice

După Maurice Debesse, funcţiile adolescenţei se pot exprima sintetic astfel:

q de adaptare la mediu

q de depăşire

q de definire a personalităţii

În consecinţă are loc acum un proces de dezvoltare la finalul căruia ne vom afla în faţa unor structuri psihice bine închegate şi cu un grad mai mare de mobilitate. (P. Golu, E. Verza, M. Zlate, 1993). În această perioadă se pot constata confruntări între comportamentele impregnate de atitudinile copilăreşti şi cele solicitate de noile cadre sociale în care acţionează adolescentul.

Transformările psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile şi trebuinţele pe care le resimte – atât de nevoile apărute încă în pubertate, cât şi de noile trebuinţe apărute în adolescenţă. După M. Zlate (1993) adolescentul se confruntă cu o serie de nevoi sau nevoile descrise în perioadele anterioare cunosc o prefacere semnificativă: nevoia de a şti, de a fi afectuos, de apar-tenenţă la grup, de independenţă, şi nevoia modelelor. Nevoia de a şti este prezentă începând cu perioada şcolarului mic, acesteia i se adaugă în pubertate nevoia de creaţie care se transformă în adolescenţă în nevoia creaţiei cu valoare socială.

Nevoia de a fi afectuos ia forma unui nou egocentrism, care treptat se dezvoltă în „reciprocitate” afectivă pe parcursul maturizării afective şi emoţionale. Nevoia de grupare îşi pierde caracteristica neselectivă devenind axată pe criterii şi preferinţe. Nevoia de independenţă, de autodeterminare a puberului devine nevoia de desăvârşire, autodepăşire, autoeducare în adolescenţă.

Nevoia de imitaţie a şcolarului mic devine nevoia de a fi personal la pubertate, iar în adolescenţă se transformă în nevoia de a fi unic în prima parte a perioadei ca apoi să se manifeste nevoia de a se exprima ca personalitate (M. Zlate, 1993, p. 158). Sub imperiul acestor nevoi adolescentul dezvoltă instrumentarul psihic necesar; se dezvoltă şi se consolidează structurile gândirii logico-formale, capacitatea de interpretare şi evaluare, de planificare, de anticipare, de predicţii, spiritul critic şi autocritic, se dezvoltă caracterul de sistem al gândirii.

Satisfacerea nevoilor de autodeterminare şi autoeducare se dato-rează maturizării sociale, conştientizării responsabilităţilor ce-i revin, precum şi datorită implicării în alegeri vocaţionale. Jean Rousselet (1969) identifică mai multe tipuri de conduite dezvoltate în adolescenţă:

q conduita revoltei

q conduita închiderii în sine

q conduita exaltării şi afirmării

Conduita revoltei conţine refuzul de a se supune, manifestări de protest, de răzvrătire. Revolta este direcţionată iniţial împotriva fami-liei, apoi apare revolta împotriva şcolii prin refuzul de a accepta o autoritate recunoscută până atunci, revolta împotriva moralei şi a bunelor maniere în încercarea sa de a se elibera de constrângerile sociale suspectate de încercarea de a anihila personalitatea în plină dezvoltare a adolescentului. Conduita închiderii în sine este similară cu o perioadă de introspecţie. Introspecţia conduce la un examen al propriilor posibilităţi şi aptitudini, iar adolescentul nu se sfieşte să-şi accepte dovezile propriei slăbiciuni. Adolescentul insistă, spune Jean Rousselet, asupra studierii defectelor sale, dar această introspecţie pe lângă construirea unei imagini de sine conduc la reflecţii privind locul lor ca indivizi în societate şi chiar mai mult apar întrebări şi reflecţii cu privire la locul şi rolul omului în univers. Tendinţa către intro-specţie şi înclinarea spre visare sunt caracteristice adolescenţei. Perioada de exaltare şi afirmare survine în momentul în care tânărul se simte capabil de a valorifica resursele dobândite prin informare şi introspecţie.

Această maturizare îşi are sursa în maturizarea proceselor psihice.

 

4. Dezvoltarea intelectuală

Perioada adolescenţei şi preadolescenţei este perioada de maxim a creşterii capacităţilor perceptive şi de reprezentare. Creşte activitatea senzorială şi se modifică pragul minimal şi maximal al diverşilor analizatori şi pragurile diferenţiale (U. Şchiopu, 1963, p. 425). Creşte acuitatea vizuală, capacitatea de acomodare, vederea la distanţă (gradul de distanţă), se lărgeşte câmpul vizual, creşte acuitatea vizuală şi vederea sub unghi mic, precum şi vederea fină a detaliilor amănuntelor. Sensibilitatea auditivă se dezvoltă foarte mult pe linia reproducerii, înţelegerii nuanţelor din vorbire, a identificării obiectelor sau fiinţelor după însuşiri perceptive auditiv. Interesul pentru muzică şi pictură frecvent în preadolescenţă şi adolescenţă susţine creşterea şi antrenarea sensibilităţii vizuale şi auditive. Se dezvoltă gustul, mirosul, sensibilitatea cutanată. Are loc erotizarea sensibilităţii. Ca urmare se restructurează şi procesele percepţiei. Observaţia este folosită pentru a verifica, pentru a înţelege şi pentru a dezvolta teme proprii de interes, percepţia fiind clar potenţată de interesul stârnit de un anume domeniu, obiectiv, problemă. Adolescentul dispune de o percepţie complexă, voluntară şi perseverentă (U. Şchiopu, 1963).

Se dezvoltă atenţia voluntară şi atenţia involuntară şi post-voluntară îşi modifică mult aspectul, devin mai eficiente. Sunt structurate noi particularităţi ale atenţiei datorită sporirii cunoştinţelor, datorită lărgirii intereselor de cunoaştere şi datorită creşterii spiritului de observaţie. Sunt capabili de eforturi sporite pentru controlul atenţiei şi sunt conştienţi de anumite deficienţe şi relativ în măsură a le corija. Are loc o schimbare calitativă a memoriei şi anume se îmbogăţeşte cu memoria logică, se îmbogăţeşte capacitatea de operare cu scheme logice. În măsura în care gândirea şi atenţia extrag esenţialul dintr-un material, memoria adolescentului poate opera cu aspecte esenţiale. Memoria operează acum mai frecvent cu reprezentări şi noţiuni din ce în ce mai bogate şi mai complexe.

Actualizarea este mai rapidă şi pentru că procesarea informaţiei devine mai structurată, ea începe chiar cu momentul fixării procedând la restructurări ce conduc la o organizare mai inteligibilă a mate-rialului. Aceasta are consecinţe asupra capacităţii de învăţare care devine de 4-5 ori mai eficientă decât în perioada micii şcolarităţi         (U. Şchiopu, 1963, p. 432).

Procesul de învăţământ solicită foarte mult adolescentul şi dezvoltarea gândirii sale este astfel antrenată, mai solicitată în pro-bleme noi, mai complexe şi mai variate. Adolescentul capătă deprinderea de a raţiona logic şi sunt întărite acum capacităţile operative intelectuale. Creşte randamentul activităţii intelectuale prin intermediul algoritmilor de mai mare complexitate. Se dezvoltă formele raţionale abstracte ale gândirii, se dezvoltă posibilitatea de determinare logică a relaţiilor dintre fenomene în cadrul unui sistem deductiv şi inductiv, sunt urmărite logic trăsăturile de similitudine şi diferenţă dintre clase de fenomene, se determină criteriile logice ale clasificării. În conformitate cu teoria lui Piaget, intrarea în adolescenţă presupune desăvârşirea stadiului operaţiilor formale. Operaţiile de gândire devin formale în condiţiile în care se operează asupra informaţiei prin generalizare şi transfer. Generalizarea operaţiilor de clasificare sau a relaţiilor de ordine duce la ceea ce se numeşte o combinatorică (combinări permutări) în cursul căreia cea mai simplă operaţie constă în combinări propriu-zise sau din clasificări ale tuturor clasificărilor (J. Piaget, B. Inhelder, 1976, p. 112). Adolescentul dezvoltă acum numeroase alte instrumente de activitate intelectuală cum ar fi: capacitatea de argumentare, contraargumentare, de demons-trare, elaborare de ipoteze.

Limbajul cunoaşte de asemenea în această perioadă o dezvoltare deosebită. Cunoştinţele verbale se corelează puternic cu extinderea, varietatea şi bogăţia conceptelor individului, cel puţin în măsura în care aceste concepte sunt simbolizate prin cuvinte (John B. Carroll, 1979, p. 95).

 

5. Dezvoltarea socială

Adolescenţa aduce cu sine o creştere a abilităţilor sociale. Se dezvoltă capacitatea de comunicare care anterior era mai dezvoltată la fete, acum devine importantă şi pentru băieţi. Relaţiile între băieţi şi fete, dar şi relaţiile în grupuri de acelaşi sex capătă o semnificaţie profundă. Adolescenţa este caracterizată de declinul autorităţii paren-tale (G.R. Lefrancois) şi familiale şi creşterea importanţei grupului de prieteni. Pentru copiii normali adolescenţa este un moment de socializare intensă. Pe baza schimbărilor survenite în rolul familiei şi a prietenilor se pot descrie trei stadii ale socializării din adolescenţă (G.R. Lefrançois). În adolescenţa timpurie părinţii continuă să fie importanţi din punctul de vedere al dezvoltării sociale. De asemenea, părinţii rămân un factor important al echilibrului emoţional şi mate-rial. Adolescenţii în această etapă sunt dependenţi de familie în sens literal, nu numai dacă ne gândim la dependenţa materială, financiară de confort, mai ales relativ, la siguranţa şi confortul oferit de familie. Această dependenţă este percepută acum într-un mod mai puţin plăcut decât era percepută în stadiile anterioare de dezvoltare. Nevoia de independenţă este în fapt cea care conduce la dezvoltarea adoles-centului şi implicit care conduce la cel de-al doilea stadiu al sociali-zării. Acest al doilea stadiu este caracterizat de o stare conflictuală atât pentru familie, cât şi pentru adolescent. Conflictul este determinat pe de o parte de dragostea şi ataşamentul copilului pentru părinţii săi, de dependenţa economică şi organizatorică de familie şi pe de altă parte de nevoia de independenţă crescândă, de nevoia de a aparţine şi grupului de prieteni în acelaşi timp cu apartenenţa la familie şi nevoia de a fi acceptat în interiorul grupului de vârstă. Temele principale de conflict nu se rezumă doar la independenţa materială ci se concretizează în forme precise cum ar fi diferenţa de viziune asupra vieţii sociale, interferenţa părinţilor în munca şcolară (aşteptarea sau criticarea unor rezultate), interferenţe în viaţa afectivă (criticarea prietenilor), lipsa susţinerii financiare a unor proiecte personale ale adolescentului. Aceasta nu înseamnă că părinţii şi adolescentul sunt cu siguranţă într-o stare de conflict permanent, prin aceasta sunt doar relevate surse tipice de conflict. Aşadar de la o stare de totală dependenţă faţă de părinţi adolescenţii progresează printr-un stadiu intermediar de conflict către achiziţiile unui al treilea stadiu de relativ independenţă faţă de aceştia. Independenţa nou câştigată nu înseamnă ruperea tuturor legăturilor cu părinţii şi legarea totală a adolescentului de grupul de prieteni, ci funcţionarea adolescentului ca individ în cercul de prieteni – independenţă care duce deseori la conflicte în interiorul familiei. Conflictul între generaţii este un clişeu (G. R. Lefrançois) în care poate fi recunoscut conflictul între generaţia dominantă şi grupul de adolescenţi – elevi de liceu sau studenţi, respectiv noua generaţie care se formează prin dezvoltare socială şi personală.

 

Psihologia varstelor 1

 

Bibliografie SELECTIVĂ

  1. 1. Sion, Graţiela, Psihologia vârstelor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.
  2. Golu, P., Verza, E., Zlate, M., Psihologia copilului. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.
  3. Minulescu, Mihaela, Psihologia copilului mic, Editura Psyche, Bucureşti, 2003.
  4. Şchiopu, U., Verza , E.,  – Psihologia vârstelor, EDP, Bucureşti, 1985
  5. Debesse, N., – Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă, EDP, Bucureşti, 1970
  6. Rose, V., – Cunoaşterea copilului, EDP, Bucureşti, 1972

 

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s