Psihologia cuplului


 

C U P R I N S

CAPITOLUL  1

Introducere

1. Delimitării conceptuale: cuplu, căsătorie, familie, psihosexologie

2. Relaţiile psihologiei familiei şi psihosexologiei cu alte ştiinţe

CAPITOLUL 2

Caracterizarea sistemului familial

1. Familia ca sistem

2. Structura sistemului familial

3. Funcţiile familiei

4. Tipurile de familii

5. Roluri  familiale

CAPITOLUL 3

Caracteristicile vieţii de familie

1. Etapele vieţii familiale

2. Procesele familiale

3. Dimensiunea afectivă a familiei

4. Abordarea transgeneraţională a familiei

CAPITOLUL 4

Stres şi traume familiale

1. Evenimente stresante şi evenimente traumatizante

2. Evenimente traumatizante familiale. .Abuzul fizic, emoţional şi sexual

3. Trauma psihică

4. Efectele traumelor familiale

CAPITOLUL 5

Funcţionarea familiei

1. Familii funcţionale şi familii disfuncţionale

2. Evaluarea familială

CAPITOLUL 6

Psihosexologia

1. Scurt istoric al studiilor despre sexualitatea umană

2. Teorii cu privire la sexualitatea umană

CAPITOLUL 7

Dezvoltarea psihosexuală de-a lungul vârstelor

1. Caracteristicile dezvoltării sexuale la copii şi preadolescenţi

2. Caracteristicile dezvoltării sexuale la adolescent

3. Caracteristicile psihosexuale ale adultului

4. Caracteristicile psihosexuale ale vârstnicului

CAPITOLUL 8

Sănătatea vieţii sexuale. Tulburările psihosexuale

1. Sănătatea vieţii sexuale

2. Tulburările psihosexuale

CAPITOLUL 9

Metode de cercetare în psihologia familiei şi psihosexologie

1. Desenul familiei

2. Genograma

CAPITOLUL 10

Optimizarea relaţiilor de familie

1. Educaţia pentru viaţa de familie. Educaţia sexuală

2. Consilierea şi terapia de cuplu şi familie

 

CAPITOLUL  1

 

1. Delimitării conceptuale: cuplu, căsătorie, familie, psihosexologie

Încercarea de a defini cuplul nu este tocmai uşoară. În definirea acestuia sunt implicate şi trăiri, şi gânduri, şi valori, încât aproape fiecare ar putea găsi o proprie definiţie.

Este cunoscut faptul că un cuplu erotic (Eros-zeul iubirii la greci; d.p.v. psihanalitic – ansamblul dorinţelor sexuale) presupune două persoane, de regulă de sexe diferite (deşi nu este obligatoriu), care au pentru o vreme următoarele caracteristici:

-    sentimente de afecţiune unul pentru celălalt (iubire, ataşament, respect etc);

-    atracţie sexuală, care duce (sau nu) la relaţii sexuale;

-    orientări valorice sau scopuri comune;

-    areal sau timp petrecut în comun (unul cu celălalt în doi, dar şi în sfera socială);

-    dorinţa de a fi împreună pe o perioadă mai îndelungată.

Totuşi, fiecare dintre noi cunoaştem cupluri, fie ele în căsătorie sau nu în căsătorie, care nu îndeplinesc una sau mai multe dintre aceste caracteristici. Există, de exemplu, cupluri care nu mai au nici atracţie sexuală şi nici relaţii sexuale, dar încă împărtăşesc sentimente de afecţiune unul faţă de celălalt, sau cupluri care, pentru o perioadă, nu mai locuiesc împreună şi nici nu mai petrec timp împreună decât telefonic, deoarece sunt separaţi de angajamente profesionale sau personale (exemplul celor care pleacă să lucreze sau să studieze în străinătate pe perioade lungi de timp).

Din punct de vedere psihologic cuplul poate fi definit ca „ structură bipolară (astăzi şi nu), de tip biopsihosocial, bazată pe interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimulează, se dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice, afective şi sociale, unul prin intermediul celuilalt)”.

Când aceste elemente sunt statuate şi prin lege, atunci cuplul erotic se transformă în cuplu conjugal prin intermediul căsătoriei. Căsătoria este definită de către Dicţionarul Explicativ al limbii române ca fiind uniunea legală, liber consimţită între cei doi parteneri, pentru întemeierea unei familii. Mai este denumită şi mariaj. Tot DEX-ul ne mai spune că mariajul reprezintă o convenţie încheiată printr-un act de stare civilă între un bărbat şi o femeie (la noi în ţară, căci în unele state ale lumii ea poate fi încheiată şi între două persoane de acelaşi sex, între un bărbat şi 2 sau mai multe femei), care şi-au luat obligaţia să trăiască împreună.

Din perspectivă psihologică, căsătoria înseamnă o „relaţie psiho­logică” între doi oameni conştienţi (oare?), ea fiind „o construcţie complicată, alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective şi obiective, având indiscutabil o natură foarte eterogenă”. Ea este „un proces interpersonal al devenirii şi maturizării noastre ca personalităţi, de conştientizare, redirecţionare şi fructificare a tendinţelor, pulsiunilor şi afinităţilor inconştiente, de autocunoaştere prin intercunoaştere. Scopul ei este creşterea personală prin experienţa conjugalităţii şi parentalităţii.

Cu alte cuvinte, a trăi în cuplu, fie el căsătorit sau necăsătorit, implică manifestarea, dar şi dezvoltarea noastră ca fiinţe. Suntem provocaţi pe multiple paliere ale psihicului nostru: ale sentimentelor noastre, ale convingerilor şi credinţelor noastre, de la cele mai superfi­ciale, la cele mai profunde, precum şi ale comportamentelor noastre. In cuplu învăţăm ce este iubirea erotică, ce înseamnă intimitatea cu o altă fiinţă, total străină de noi, învăţăm ce este iertarea, toleranţa, dar învăţăm să ne manifestăm şi emoţiile negative: furia, mânia, frus­trarea, ura, dezgustul etc. Tot în cuplu, ne împlinim sexualitatea. De aceea, cred că a trăi în cuplu este o mare provocare pentru fiecare om. Este o provocare pentru autodezvoltare şi autoevoluţie. Nici o relaţie, fie ea de căsătorie sau nu, nu anulează diferenţele dintre parteneri, ci, dimpotrivă, atunci când relaţia este foarte profundă şi satisfăcătoare, aceste diferenţe se completează reciproc. E drept că până a se ajunge la această completare, se trece prin perioade de supărări, dezamăgiri, certuri, conflicte, momente de separare emoţională şi reveniri. Orice relaţie presupune să ajungi şi „pe culmile raiului şi în adâncurile iadului”

De altfel, abilităţile de relaţionare sunt cele care permit oamenilor să formeze un cuplu erotic. Aceste abilităţi se formează de timpuriu, încă din uterul matern, în funcţie de atitudinea părinţilor, în special a mamei, faţă de făt. Apoi se dezvoltă foarte mult în prima copilărie şi se definitivează în adolescenţă şi tinereţe. Ajuns la tinereţe sau vârsta adultă, de regulă, noi ne îndreptăm spre a stabiliza un cuplu. Adică, apare, la cei mai mulţi dintre noi, nevoia de a petrece timpul şi a trăi alături de o singură persoană. Cea care urmează a fi martorul vieţii noastre şi care ne permite a fi martorul vieţii lui. De regulă, această hotărâre duce la oficializarea relaţiei, adică la căsătorie şi, astfel, la întemeierea familiei.

Familia reprezintă „o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulţi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puţin, latura biologică şi/sau cea psiho­socială”. Acest lucru presupune că există doi parteneri, cu sau fără copii, sau un partener cu unul sau mai mulţi copii proprii. Cred însă că merită subliniată funcţia fundamentală a familiei, aceea de a forma personalitatea copiilor apăruţi în cadrul ei.

în cadrul familiei, fiecare dintre noi dobândim caracteristicile care ne vor defini ca persoane. Aici, învăţăm şi ne dezvoltăm identitatea sexuală, exprimată prin sex-roluri, adică acel set coerent de comportamente care derivă din condiţia noastră de bărbat sau femeie şi la care ceilalţi se aşteaptă, tocmai datorită apartenenţei noastre la un sex sau altul.

Dacă aruncăm o scurtă privire la familiile care ne înconjoară, observăm o mare diversitate de structuri şi manifestări familiale. Mult mai mare decât exista acum 50 sau 100 de ani. Acest lucru se dato­rează câtorva schimbări pe toate planurile societăţii: economic, social, psihologic, spiritual. Iată care sunt cele mai semnificative dintre aceste schimbări care au avut efect inclusiv asupra familiei:

  • Dezvoltarea materială a societăţii, care a transformat omul într-un individ centrat pe acumulare şi mai puţin pe existenţă. Acum oamenii se definesc mai mult prin ceea ce au, decât prin ceea ce fac sau sunt. Valorile personale şi sociale au cunoscut o bulversare semnificativă; de aceea există tendinţa oamenilor de a se respon-sabiliza mai puţin pentru dezvoltarea şi împlinirea emoţională, cât mai mult pentru cea materială.
  • Depersonalizarea omului, care derivă destul de direct din caracte­ristica de mai sus. La aceasta se mai adaugă şi tendinţa de a valoriza mai degrabă individul unic, decât familia sau grupul. Astăzi se foloseşte mai mult „eu”, decât „noi”. Se pune accent mai mult pe dezvoltarea de sine, decât pe cea împreună. Asta influenţează şi creşterea vârstei la care se căsătoresc tinerii, la creşterea vârstei la care femeile aleg să devină mame.
  • Creşterea ritmului de viaţă şi a variantelor de petrecere a timpului, atât în zona profesională, cât şi în cea personală, ceea ce a avut ca efect apariţia unor noi nevoi care se cer satisfăcute. Merită însă să ne întrebăm dacă aceste nevoi sunt reale sau sunt „create” de mintea noastră sau de societate (care devine din ce în ce mai presantă cu toate invenţiile şi aritificialităţile ei).
  • Conştientizarea dezavantajelor familiilor tradiţionale, care puneau accent pe stabilitatea familială, şi mai puţin pe satisfacţia reciprocă a membrilor ei. Astăzi tinerii sunt mult mai orientaţi spre satisfacţia maritală, spre împlinirea emoţională în cuplu, decât să urmărească cu orice preţ longevitatea cuplului sau a familiei.
  • Pozitivarea atitudinii faţă de femei, de la boom-ul feminismului, la încercările actuale de echilibrare a atitudinii faţă de cele două sexe.
  • Relaxarea atitudinii faţă de sarcinile şi copiii proveniţi din afara relaţiilor de cuplu stabile sau faţă de adopţii.
  • Deschiderea faţă de metodele contraceptive şi folosirea lor pe scară largă, care a dus la controlul sarcinilor şi, deci, la controlul vârstei mariajului şi a tipului de relaţie de cuplu dorit de cei doi parteneri.
  • Schimbarea mentalităţii, din una stigmatizatoare în una de acceptare, şi toleranţă faţă de modelele noi de viaţă familială, cum ar fi familia cu un singur părinte, cuplurile aflate în concubinaj, cuplurile şi căsătoriile între parteneri de acelaşi sex, adolescenţii care devin părinţi etc, dar şi faţă de fenomene precum divorţul, separarea, locuitul împreună înaintea căsătoriei.
  • Tendinţa la libertinaj, inclusiv (sau mai ales) sexual şi de a fi furaţi de modelele familiale „la modă”, cum ar fi, de exemplu, concubinajul şi cuplul homosexual.
  • Relaxarea presiunii bisericii asupra relaţiilor sexuale şi instituţiei familiei.

Dincolo de aceste schimbări, pe noi ne interesează să înţelegem ce se întâmplă în interiorul fiecărei familii. De aceea, psihologia familiei se centrează mai degrabă pe unicitatea fiecărei familii, ţinând însă cont de toate influenţele exercitate asupra ei. Dar pentru a ajunge să pătrundem în universul interior al familiei, credem că este binevenit a face o incursiune în celelalte domenii ale ştiinţei, care îţi pot facilita înţelegerea şi studiul meca­nismelor psihologice specifice familiei. Aşa că te invit să mergi mai departe, la următorul subcapitol.

 

2. Relaţiile psihologiei familiei şi psihosexologiei cu alte ştiinţe

 

Psihologia familiei este unul dintre domeniile care se studiază în ultimii ani de studiu la toate facultăţile de profil. Este firesc acest lucru, deoarece el necesită cunoştinţe acumulate din primii ani de studiu şi este foarte legat de multe alte arii ale psihologiei. Domeniul psihologiei familiei se ocupă de studiul teoretic şi aplicativ al meca­nismelor pshologice ale constituirii, menţinerii şi disoluţiei familiei, precum şi al proceselor şi fenomenelor care au loc în cadrul unei familii. Pentru aceasta, este necesar să dăm atenţie atât la elementele comune familiilor, cât şi celor care diferenţiază familiile între ele.

Astfel, nici abordările nomotetice, nici cele idiografice nu sunt fertile luate individual, ci doar împreună.

Psihosexologiei este un domeniu foarte strâns legat de psihologia familiei. Cu toate acestea, se poate vorbi de o existenţă independentă a sa, alături de celelalte ramuri ale psihologiei. Din punctul de vedere al Iolandei Mitrofan (1997, p. 8), psihosexologia este domeniul de studiu al „particularităţilor comportamentale ale celor două sexe în stabilirea, funcţionarea şi dezvoltarea relaţiilor interpersonale erotico-sexuale, interactive şi de intercunoaştere”. După aceeaşi autoare, acest domeniu îşi propuse să: explice şi evalueze din punct de vedere psihosocial experienţele de comunicare, comuniune, coevoluţie şi coexistenţă din cuplu (erotic şi/sau conjugal) şi din familie, să abordeze diagnoza şi terapia stărilor disfuncţionale ale cuplului din perspectiva intimităţii.

Psihosexologia este un domeniu bine delimitat, constituit la graniţa dintre medicină şi psihologie. El are o istorie destul de scurtă, în sensul că a apărut mai târziu decât psihologia şi medicina ca arie individuală. Cunoştinţele de psihosexologie există însă de mult, evident. „Multiplele interferenţe interdisciplinare… îi consolidează şi justifică domeniul”, aşa cum afirmă Constantin Enăchescu în Tratatul său de psihosexologie (2003, p. 17). Acelaşi autor consideră că obiectul de studiu al psihosexologiei este reprezentat de instinctul sexual şi comportamentele legate de el.

Evident, psihologia familiei şi psihosexologia folosesc multe dintre conceptele şi modalităţile de analiză ale celorlalte ramuri ale psihologiei. De aceea, pentru a putea înţelege aceste două arii de care ne vom ocupa în continuare, este necesar ca informaţiile pe care le-aţi studiat în anii anteriori să fie bine asimilate. Iată care sunt domeniile psihologice şi non-psihologice cu care psihologia familiei şi psihosexologia stabileşte relaţii:

  • Psihologia generală – de aici avem numeroase informaţii despre procesele psihice şi sistemul de personalitate, cu precădere la formarea lor, deoarece, după cum bine este cunoscut, acestea se modelează în mare măsură în interiorul familiei. Familia este cea care pune bazele personalităţii individului, mai ales în ceea ce priveşte caracterul său şi stimularea şi dezvoltarea aptitudinilor sale.
  • Psihologia socială – este ramura psihologiei din care a izvorât practic psihologia familiei. Ea ne vorbeşte despre relaţiile dintre oameni, despre diade sau cupluri, despre grupurile mici, iar familia este un astfel de grup. De asemenea, psihologia socială se ocupă de studiul proceselor şi fenomenelor psihosociale cum ar fi: cunoaşterea interpersonală, comunicarea, conflictele, competiţia, cooperarea, atracţia interpersonală, formarea coaliţiilor, fenomenul atribuirii, manipulare, negociere etc. Toate aceste fenomene sunt regăsite şi în cadrul cuplurilor şi familiilor. De aceea, o bună cunoaştere a psiho­logiei sociale presupune şi o bună bază de plecare în cunoaşterea şi înţelegerea psihologiei familiei.
  • Psihologia vârstelor sau a dezvoltării – se ocupă de evoluţia şi dezvoltarea persoanei de-a lungul etapelor de viaţă. Şi cum o mare parte din această viaţă o petrecem într-o familie, fie ea cea în care ne-am născut, fie cea pe care o formăm, climatul familial şi tot ce se întâmplă în familie va avea un impact foarte important asupra evoluţiei şi funcţionării noastre în toate ariile vieţii. Astfel, dacă aţi asimilat informaţiile din acest domeniu, atunci cu siguranţă psihologia familiei şi psihosexologia vă vor fi la îndemână şi vă vor stimula curiozitatea mai departe. Te invit să îţi aduci aminte de teoria ataşamentului a lui Bowlby, de stadiile de dezvoltare psihosexuală ale lui S. Freud, de etapele de dezvoltare psiho­socială ale lui E. Erikson, asta ca să amintesc doar de o parte dintre noţiunile care îţi vor fi utile de acum încolo.
  • Psihanaliza – este domeniul care ne introduce în analiza aprofundată a dezvoltării noastre psihosexuale, a dinamicii dintre instanţele psihicului uman (conştient, inconştient şi subconştient sau sine, eu şi supraeu), a relaţiilor dintre părinţi şi copii şi, în special, a modului în care funcţionarea psihică la maturitate este puternic influenţată de relaţiile pe care noi le avem cu părinţii în timpul copilăriei.
  • Psihoterapia şi consilierea psihologică – sunt ramuri ale psiho­logiei care folosesc foarte mult informaţiile din psihologia familiei şi din psihosexologie, pentru a putea ajuta persoanele, cuplurile sau familiile aflate în impas existenţial.
  • Neuropsihologia – se înrudeşte mai ales cu psihosexologia, deoarece îi oferă acesteia informaţii cu privire la mecanismele de legătură dintre psihic şi corp, mai ales dintre psihic şi creier.
  • Medicina – mai ales prin aria ei denumită medicina de familie, se află în stânsă legătură cu psihologia familiei, deoarece înţelegerea modului de funcţionare a unei familii determină şi înţelegerea mecanismelor ei de funcţionare fizică, a bolilor şi transmiterea lor transgeneraţională (mai multe detalii veţi afla la studiul capitolului despre abordarea transgeneraţională şi a celui despre genogramă). De asemenea, aria medicinii numită sexologie reprezintă o altă sursă foarte bogată de informaţii, în special pentru psihosexologie.
  • Antropologia – prin studiile ei privind diversele culturi umane, ea furnizează psihologiei familiei şi psihosexologiei informaţii cu privire la: diferenţele dintre familiile aparţinând altor culturi; difi­cultăţile care apar în familiile mixte (cu parteneri provenind din culturi diferite); ritualurile ce sunt folosite de familie în mo­mentele sale importante de evoluţie (ex.: ritualurile de trecere: botezul, nunta, înmormântarea); manifestările impulsului şi ale comportamentelor sexuale din diferite culturi.
  • Sociologia – îndeosebi sociologia familiei, studiază şi ea familia, dar ca instituţie socială şi în relaţie cu societatea. Astfel, infor­maţiile ei vin să îmbogăţească cunoştinţele despre familie, dar oferă şi sprijin în înţelegerea funcţionării sexuale a persoanei, dacă ţinem cont de practicile sexuale considerate ca fiind acceptabile pentru o societate dată.
  • Dreptul – în special cel al familiei, se bazează mult pe datele psihologiei familiei pentru a putea elabora şi aplica legi cu privire la protecţia familiei şi a membrilor ei, precum şi cu privire la manifestarea sexuală a membrilor societăţii.

 

 

Exerciţii şi teme pentru seminar

  1. Definiţi ce înseamnă pentru voi cuplul şi familia.
    1. Care sunt diferenţele şi asemă­nările dintre definiţiile date cuplului şi familiei.
    2. Argumentaţi care ar fi vârsta potrivită pentru a întemeia o familie, pentru bărbaţi şi pentru femei.

 

 

CAPITOLUL 2

Caracterizarea sistemului familial

1. Familia ca sistem

Şi în psihologia familiei, teoria generală a sistemelor şi cibernetica (prin Norbert Wiener, Ludwig von Bertalanffy) au avut un cuvânt important de spus, ca şi în alte domenii ştiinţifice. Astfel, a fost preluată ideea de sistem, definit ca ansamblu de elemente aflate într-o ordine nonîntâmplătoare, care funcţionează pe baza unor reguli şi dispune de homeostazie (echilibru). Bertalanffy a lansat ideea conform căreia un sistem este mai mult decât suma părţilor lui (în psihologie idee înaintată de Chr. Ehrenfels – unul din fondatorii grstaltismul). Cu referire la familie,înseamnă  aceasta este mai mult decât suma membrilor ei componenţi. Adică, ceea ce contează în abordarea familiei este şi inter­acţiunea dintre aceşti membri, care se realizează după anumite reguli, având anumite funcţii şi căutând să menţină un anumit echilibru în interiorul acesteia.

Există sisteme închise (care nu comunică cu mediul, nu fac schimb de resurse cu mediul înconjurător) şi sisteme deschise (care comunică cu mediul, fac schimb de resurse cu mediul înconjurător).

După acest model, familiile pot avea grade diferite de deschidere către mediul înconjurător, alcătuit din prieteni, rude, vecini, şcoală, alte instituţii etc. Astfel, familiile pot fi:

  • mai închise, având puţine relaţii sau chiar deloc cu mediul, funcţionând după regulile şi principiile proprii, acestea având un mare grad de rigidizare şi fiind foarte rezistente la schimbare; de exemplu, familii care au foarte puţini prieteni, la care nu vin în vizită rude, vecini, prieteni, care îşi educă copiii doar după pro­priile principii, nefiind prea disponibili la noi idei sau modalităţi de funcţionare;
  • mai deschise, cele cu multe relaţii de prietenie, care presupun vizite reciproce, preocupări pentru modificarea regulilor şi a concepţiilor prin observarea altor familii.

Pe de altă parte, cibernetica, ca ştiinţă care se ocupă de studiul mecanismelor de feed-back ale sistemelor cu autoreglare, a contribuit la abordarea familiei prin conceptul de buclă de feed-back – mecanism prin care sistemul preia informaţia din exterior pentru a-şi regla starea, scopul final fiind echilibrul şi stabilitatea lui. Familia foloseşte şi ea mecanisme de feed-back prin care îşi menţine stabilitatea şi echilibrul dinamic. Feed-back-uri poate fi de două feluri:

  • pozitiv – este mecanismul prin care informaţia semnalează nevoia de a modifica sistemul, pentru a-1 face să evolueze.
  • negativ – informaţia semnalează nevoia de a reechilibra sistemul, datorită unei perturbări.

În cazul familiilor, mecanismele de feed-back pozitiv sunt repre­zentate de acţiunile pe care le întreprind, de exemplu, când copilul merge la grădiniţă sau la şcoală. În funcţie de reacţiile copilului şi caracteristicile grădiniţei sau şcolii, părinţii îşi vor reorganiza stilul de viaţă: programul zilnic de muncă, timp liber, timpul dedicat lecţiilor, tipurile de activităţi extraşcolare etc. Tot un exemplu de feed-back pozitiv este şi fenomenul autoprofeţiei împlinite (pe care îl cunoaşteţi de la psihoterapie). Mecanismele de feed-back negativ sunt pedepsirea, învinovăţirea, umilirea, cearta, simptomele, bătaia, folosite pentru a corecta comportamentele greşite ale membrilor.

 

2. Structura sistemului familial

Specialiştii în materie definesc structura familială ca fiind setul invizibil de cerinţe funcţionale ce organizează modurile în care membrii familiei inter acţionează. O familie este un sistem ce operează prin intermediul patternurilor tranzacţionale. Tranzacţiile(înţelegere prin care părţile urmăresc evitarea sau stingerea unor litigii) repetate stabilesc patternurile legate de cum, când şi cine cu cine se relaţionează.

Pattern-urile tranzacţionale pot fi verbale sau nonverbale, cu­noscute sau necunoscute. Dar funcţia lor este de a regla comportamentul membrilor familiei. In felul acesta, unicitatea fiecărei familii este dată de tranzacţiile repetitive care construiesc pattern-urile de funcţionare ale respectivei familii.

Aceste patternuri sunt menţinute prin două tipuri de constrângeri:

  1. Unul generic, referitor la regulile universale care guvernează orga­nizarea familiei. De exemplu, există în cadrul familiei o ierarhie a puterii şi o complementaritate a funcţiilor (copiii nu au aceleaşi niveluri de autoritate ca părinţii, iar aceştia din urmă au nevoie de o interdependenţă pentru a acţiona ca o echipă).
  2. Unul idiosincratic, referitor la expectaţiile reciproce ale unor membri particulari ai familiei. Aceste expectaţii se construiesc în timpul numeroaselor negocieri, implicite sau explicite, dintre membrii familiei şi, de regulă, apar în mici evenimente zilnice. Fiecare dintre membrii familiei contribuie la dezvoltarea şi întă­rirea acestor aşteptări.

Mulţi autori consideră că structura familială are nevoie de flexibilitate, deoarece ea trebuie să reziste la schimbare (până la un anumit nivel), dar să se şi adapteze atunci când circumstanţele o cer, pentru a-şi putea menţine integralitatea şi funcţionalitatea. Acest lucru se realizează prin intermediul subsistemelor familiale.

Subsistemele familiale sunt reprezentate fie de indivizii singuri, fie de diade (exemplu: mamă-copil, soţ-soţie). Ele se pot forma după criterii, precum: generaţia căreia membrii aparţin, sex, interese, funcţii. Cele mai importante şi mai des întâlnite subsisteme familiale sunt:

1.             Subsistemul adulţilor-uneori, acesta este denumit şi subsistemul marital sau al soţilor, deoarece include, de regulă, diada soţilor. Rolul preponderent este acela de a modela intimitatea şi angajamentul.Principalele abilităţi necesare pentru a îndeplini acest rol sunt complementaritatea şi acomodarea reciprocă. Complementaritatea permite fiecărui soţ să participe la viaţa familială, să „ofere” fără a considera că prin aceasta „pierde” ceva; cu alte cuvinte, ambii soţi simt că pot fi independenţi, dar în acelaşi timp şi că sunt împreună.

Dificultăţile de relaţionare pot apărea, de exemplu, atunci când unul dintre soţi insistă în urmărirea propriilor scopuri, lăsând în urmă scopurile diadei ca întreg.

Acest subsistem poate deveni un refugiu faţă de stresul extern şi o matrice pentru contactul cu alte sisteme sociale. El poate stimula învăţarea, creativitatea şi creşterea, ceea ce poate duce la acomodarea reciprocă, adică la susţinerea aspectelor pozitive ale partenerului şi la actualizarea aspectelor creative ale acestuia, aspecte inactive până atunci.

Subsistemul marital are nevoie şi de protecţie faţă de cerinţele şi nevoile altor sisteme, mai ales în situaţia cuplurilor cu copii, pentru a-şi oferi unul altuia suport emoţional.

  1. Subsistemul parental – apare atunci când se naşte primul copil şi, de regulă, cuprinde părinţii, dar poate include şi membrii ai familiei extinse (exemplu – bunica). Responsabilitatea lor este mai ales de a creşte copiii, de a-i ghida, de a stabili limitele şi de a-i disciplina. Acum, apar de multe ori dificultăţi, deoarece adultul devine, în acelaşi timp, partener pentru celălalt membru al diadei maritale, dar şi părinte pentru copil şi, nu întotdeauna, aceste două tipuri de funcţii sunt eficient întrepătrunse. Asta poate duce la destabilizarea cuplului marital, prin atragerea unui copil în interiorul acestui subsistem sau la izolarea copilului de către cuplul marital (mai rar). Orice influenţă exterioară asupra copilului sau modificare în evoluţia acestuia va avea efecte şi asupra acestui subsistem, chiar şi asupra celui marital.
  2. Subsistemul fratriilor- include copiii din familie şi le oferă acestora primul grup social în care sunt cu toţii egali. În acest subsistem, copiii învaţă negocierea, cooperarea, competiţia, submisivitatea, suportul reciproc, ataşamentul faţă de prieteni. Ei preiau diferite roluri şi poziţii în familie, şi de multe ori acestea devin semnificative pentru evoluţia lor ulterioară în viaţă. În familiile cu mulţi copii, există o diferenţiere a rolurilor şi mai accentuată, cel mic încă acţionând în aria securităţii, îngrijirii şi a ghidării, timp în care cel mare deja experimentează contactele şi contractele cu mediul extrafamilial.

Fiecare subsistem are nevoie de graniţe clare, dar în acelaşi timp flexibile, pentru a se proteja de cerinţele şi nevoile celorlalte subsisteme, dar şi pentru a fi capabil să negocieze şi să interacţioneze cu acestea.

Graniţele reprezintă un concept fundamental al orientării structuraliste. Ele reprezintă reguli care definesc cine participă şi cum. Rolul graniţelor este de a proteja diferenţierea subsistemelor. Fiecare dintre acestea are funcţii specifice şi anumite cerinţe de la membrii săi; dezvoltarea abilităţilor interpersonale în interiorul acestor sisteme se repercutează asupra libertăţii subsistemului respectiv faţă de celelalte.

Natura graniţelor va avea un puternic impact asupra funcţionării fiecărui subsistem, dar şi al familiei ca întreg.

Există trei tipuri de graniţe, care se întind pe un continuum de la foarte rigide la foarte difuze:

Graniţele rigide sunt cele care permit o interacţiune şi o comunicare minimală între subsisteme (Indivizii pot fi izolaţi sau forţaţi să acţioneze autonom). Ele permit membrilor maximum de independenţă şi o interacţiune minimă cu ceilalţi membrii. Subsistemele (adică indivizii sau diadele) pot deveni astfel separate de restul familiei.

Graniţe clare(libere) – se află la mijlocul continuumului dintre rigid şi difuz; sunt cele care promovează comunicarea deschisă şi intimitatea subsistemelor, astfel încât acestea pot opera liber pentru îndeplinirea funcţiilor lor în cadrul familiei.

Graniţe difuze – sunt caracterizate prin definirea vagă a funcţiilor şi a membrilor care fac parte din subsisteme. Ele permit o intimitate minimă şi o interacţiune maximă. Nu este clar cine are responsabilitatea şi autoritatea, iar membrii familiei pot fi mult influenţaţi unul de celălalt. In alţi termeni, relaţiile dintre membrii sunt suprapuse.

 

 

3. Funcţiile familiei

Există mai mulţi autori care au descris pe larg funcţiile pe care le îndeplineşte o familie. O prezentare clară şi detaliată o găsim în lucrarea Mariei Voinea „Sociologia familei” (1993). Prezentăm o scurtă trecere în revistă a principalelor funcţii ale familiei:

  • Funcţia economică – presupune asigurarea resurselor materiale, financiare, necesare existenţei familiei (locuinţă, hrană, haine etc). Ea joacă un rol foarte important. Dacă este îndeplinită cores­punzător, atunci familia se poate concentra şi poate îndeplini şi celelalte funcţii. Această funcţie este realizată de ambii soţi prin aducerea veniturilor (ca urmare a exercitării unei profesii, cel mai des), prin procurarea şi producerea hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte şi de trai, prin transmiterea profesiei şi/sau susţinerea copiilor în alegerea profesiei.
  • Funcţia de socializare – presupune transmiterea, cu scopul asimilării de către copii, mai ales, dar şi de către toţi membrii familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social. Cu alte cuvinte, este vorba despre funcţia de educare. Scopul acesteia este integrarea în societate a persoanei (copilului). Educaţia se manifestă la toate nivelurile: material, fizic, psihologic, moral, spiritual. Evident, familiile au diferite grade de manifestare a acestei funcţii: unele se preocupă foarte mult de educarea membrilor săi, în timp ce altele mai deloc.
  • Funcţia de solidaritate – presupune asigurarea unităţii şi stabilităţii familiei. Ea implică manifestarea sentimentelor de afecţiune, de respect, de apartenenţă la grupul familial, a încrederii membrilor unii în alţii, a ajutorării şi a susţinerii reciproce de-a lungul timpului, a dezvoltării intimităţii. Se observă că în ultima vreme această funcţie pare din ce în ce mai slab îndeplinită, fapt dovedit de creşterea ratei divorţurilor şi a înmulţirii relaţiilor de concubinaj, a celibatarilor şi a familiilor monoparentale.
  • Funcţia sexual-reproductivă – presupune satisfacerea sexuală reciprocă a celor doi soţi şi aducerea pe lume a copiilor. Cele două componente ale acestei funcţii sunt îndeplinite diferit, în sensul că în unele familii accentul se pune pe împlinirea sexuală, în timp ce în alte familii, se acordă o importanţă mai mare aducerii pe lume a copiilor. Evident, acest lucru este dependent de cultura din care fac parte familiile, de gradul şi tipul de educaţie avut, de credinţele religioase, de dorinţa şi caracteristicile fizice şi psihologice ale celor doi soţi (parteneri). Actualmente, în societăţile mai avansate economic, cuplurile şi familiile tind tot mai mult să pună în prim plan împlinirea afectiv-sexuală, şi în plan secundar pe cea reproductivă.

 

4. Tipurile de familii

Literatura de specialitate oferă o multitudine de tipologii. Făcând o sinteză a lor, vom alege câteva dintre criteriile pe care le putem considera ca  a fi  mai importante pentru identificarea şi înţelegerea tipurilor de familii:

• criteriul numărului de parteneri care formează familia:

—familii poligame, la rândul lor de două tipuri: familii poliandrice – unde există mai mulţi parteneri bărbaţi, femeia având dreptul să se căsătorească cu mai mulţi bărbaţi; familii poliginice – unde există mai multe partenere femei, adică bărbaţii au dreptul de a-şi alege mai multe soţii. De regulă, numărul de copii în astfel de familii este mai mare. Poligamia este întâlnită la unele popoare şi are rolul de a proteja societatea prin promovarea sexului masculin sau feminin, după caz;

-familii monogame, în care un bărbat sau o femeie au dreptul să se căsătorească doar cu un singur partener. La rândul ei, monogamia, ca formă familială, poate fi serială, adică, în cazul decesului partenerului sau al divorţului, partenerul rămas se poate recăsători, sau monogamie strictă, atunci când partenerul nu mai are dreptul să se recăsătorească. Societatea este cea care conferă dreptul de căsătorie cu unul sau mai mulţi parteneri. Societatea românească este, după cum se ştie, o socie­tate care promovează monogamia serială.

Tot în cadrul monogamiei, putem diferenţia alte două tipuri de familii:

a- familii nucleare – formate din cei doi soţi şi copiii lor necăsătoriţi. Acest tip de familie este cel mai întâlnit şi mai dorit în toate societăţile, deoarece el permite o legătură mai strânsă între membrii familiei, relaţii democrate şi stabilirea propriilor reguli de funcţionare familială. Astfel, într-o familie nucleară gradul de intimitate este mai mare, iar şansele de a fi satisfăcute nevoile sexual-afective, de siguranţă şi stabilitate cresc;

b-familii extinse – formate din mai mulţi membri ai familiei care locuiesc în acelaşi spaţiu şi care reprezintă două sau trei generaţii: fraţi, părinţi, bunici, copii şi nepoţi. Acest tip de familie subordonează familia nucleară şi de cele mai multe ori este format din două familii nucleare. De exemplu, doi soţi cu unul sau doi copii care locuiesc împreună cu părinţii unuia dintre soţi (sau doar cu un părinte). Sau o familie nucleară care locuieşte cu un frate sau o soră căsătorită sau nu, cu sau fără copii. Acest tip este foarte întâlnit în societăţile tradiţionale, dar nu numai. Ele se caracterizează prin conservatorism al regulilor şi tradiţiilor familiale. Cu alte cuvinte, familia cea mai în vârstă va tinde să impună regulile de organizare şi funcţionare şi celorlalte familii. De regulă, se păstrează obiceiul ca cel mai în vârstă bărbat să fie considerat capul familiei, cel care ia deciziile importante sau care cel puţin va fi consultat atunci când trebuie luate hotărâri importante. De exemplu, doi soţi care locuiesc cu părinţii vor tinde să adopte aceleaşAi comportamente ca şi părinţii, indiferent dacă sunt sau nu de acord cu ele şi pot să se raporteze la dorinţa părinţilor lor ori de câte ori doresc să întreprindă ceva. De aceea, datorită acestei tendinţe la conservarea pattern-wilor de viaţă şi de relaţionare, deseori tânărul cuplu intră în conflict cu cuplul parental cu care convieţuieşte, ceea ce determină scăderea intimităţii şi a satisfacţiei maritale. Nu de puţine ori se poate ajunge chiar la disoluţia cuplului nou constituit, datorită imixtiunii părinţilor în relaţia acestuia sau prin tendinţa prea rigidă de păstrare a vechilor obiceiuri. In alte cazuri, cuplul tânăr este cel care dezorganizează cuplul parental prin revoltă sau perturbare a relaţiilor existente, ceea ce poate duce la tensiuni, conflicte sau chiar dezorganizarea vieţii familiale. Alteori, relaţiile dintre familiile nucleare ce formează familia extinsă se pot deteriora doar după apariţia copiilor (nepoţilor). Când bunicii preiau un rol conducător al familiei, ei tinzând să devină părinţi atât pentru nepoţi, cât şi pentru părinţii acestora (copilul propriu şi soţul sau soţia acestuia), se poate ajunge la neclarităţi şi confuzii de rol atât pentru părinţi, cât şi pentru copii, aceştia din urmă nemaiştiind de cine să asculte şi când.

Totuşi, acest tip de familie are şi câteva avantaje semnificative. In primul rând, faptul că există mai mulţi membri înseamnă şi o mai mare varietate de modele de comportament care pot fi adoptate de către copii. Fiecare membru al familiei este diferit şi poate oferi o educaţie diferită. De asemenea, familia extinsă asigură puternice sentimente de apartenenţă şi siguranţă, care sunt esenţiale pentru buna dezvoltare psihică a copiilor. Este mult mai uşor să existe mai multe persoane care să permită un bun ataşament al copiilor, fapt deosebit de important în dezvoltarea lor emoţională, mai ales la nivelul încrederii în sine şi a abilităţilor de relaţionare cu ceilalţi. Totodată, într-o familie extinsă este mult mai uşor să se facă faţă sarcinilor gospodăreşti, crizelor familiale şi să se îndeplinească funcţiile familiei. Avantajele sunt cu atât mai mari şi mai evidente cu cât fiecare membru îşi cunoaşte şi îşi duce la bun sfârşit rolul pe care îl are şi respectă nevoile şi relaţiile celorlalţi, în special intimitatea.

Pe lângă familia nucleară şi cea extinsă, se mai vorbeşte în literatură şi de familia de origine, care este reprezentată de familia în care s-a născut persoana, adică părinţii şi fraţii acesteia.

criteriul numărului de părinţi care formează familia:

-familii biparentale, în care există ambii părinţi; la rândul lor, acestea pot fi formate din părinţii naturali ai copilului (copiilor) sau pot fi familii mixte sau reconstituite, dacă părinţii au mai fost căsătoriţi şi au divorţat sau şi-au pierdut partenerul. Ei vin cu proprii copii în noua căsătorie, dar pot avea şi copii comuni.

Familiile reconstituite întâmpină o serie de dificultăţi pe care trebuie să le depăşească şi care provin din pierderile suferite anterior formării lor. Cele mai frecvente obstacole sau probleme întâlnite de familiile reconstituite sunt:

■        neacceptarea părintelui vitreg de către copil (copii) din simplul fapt că îl percepe ca „înlocuindu-1″ pe cel natural; această neacceptare este însoţită adesea de sentimente de respingere, furie, ură, gelozie. Aceste sentimente sunt însă destul de fireşti pentru copil şi pot să se diminueze în timp. La această situaţie pot contribui şi atitudinile sau greşelile de comportament ale părinţilor, cum ar fi devalorizarea părintelui vitreg în faţa copiilor, retragerea dreptului de a educa sau admonesta copilul, tehnicile educative dure sau, pur şi simplu, diferite, pe care părintele vitreg le foloseşte etc;

■        copilul poate considera că părintele său natural îi oferă mai puţină atenţie şi iubire după recăsătorire, mai ales dacă părintele nu explică diferenţa dintre iubirea parentală şi cea conjugală;

■        neacceptarea copilului de către părintele vitreg. Este uneori foarte dificil pentru părintele vitreg să manifeste afecţiune pentru copilul partenerului, mai ales dacă acesta îl respinge sau chiar se revoltă şi luptă împotriva sa. De multe ori, pă­rintele este cel care are nevoie să îşi ajusteze comportamentul, astfel încât să poată să facă faţă acestei situaţii;

■        conflicte fraterne dintre copiii proprii ai celor doi parteneri şi/sau copiii proveniţi din căsniciile lor anterioare. Copiii din căsătoriile anterioare se pot simţi mai puţin importanţi, mai puţin doriţi sau iubiţi decât noul copil al cuplului. Sau se pot considera dezavantajaţi sau mai pedepsiţi decât fratele sau sora lor vitregă, atunci când greşesc;

-familii monoparentale, în care unul dintre părinţi nu există, copilul sau copiii fiind crescuţi doar de un singur părinte. Lipsa unui părinte se poate datora decesului acestuia, divorţului sau alegerii unei persoane de a deveni părinte unic, prin naşterea unui copil conceput prin fertilizare in vitro sau cu un partener care nu va lua parte la creşterea copilului, sau prin adopţia unui copil. Cele mai multe familii monoparentale se datorează divorţului părinţilor sau decesului unui partener. In plus, cele mai multe familii monoparentale sunt cele formate din mamă şi copil (copii), această stare de fapt având motive naturale, dar şi raţiuni culturale (justiţia consideră că mamele sunt părinţi mai potriviţi pentru copii, deşi nu întotdeauna este aşa). Dar, în ultima vreme, asistăm la tot mai multe femei care îşi asumă rolul de mamă singură, prin naşterea unui copil sau prin adopţie. Tocmai pentru că rolul de părinte singur nu este tocmai confortabil şi uşor de realizat financiar, persoanele care îşi asumă această postură fac parte din cele cu venituri peste medie şi nivel crescut de educaţie. De asemenea, acestea vor experimenta mai puţine dificultăţi comparativ cu cele cu venituri mici şi nivel scăzut de educaţie. Părinţii singuri sunt puşi în situaţia de a educa singuri copilul, dar, de regulă, ei apelează şi la persoane din familia extinsă (bunici, alte rude, bone etc). Există însă o diferenţă între mamele singure şi taţii singuri. Mamele singure tind să nu apeleze la fel de mult la alte persoane pentru ajutor, ajungând de aceea la suprasolicitare şi tensiuni interioare care se pot transforma în simptome, atât la ele, cât şi la copii. De asemenea, ele tind să preia şi rolul tatălui, ceea ce se întâmplă foarte rar în cazul bărbaţilor părinţi singuri. In aceste familii este foarte evidentă:

■        modificarea regulilor – de exemplu, mamele singure au uneori tendinţa de a deveni mai autoritare, mai rigide în aplicarea regulilor, încercând să suplinească lipsa tatălui; taţii, dimpotrivă, au uneori tendinţa de a deveni mai delicaţi, mai afectuoşi, dar şi mai restrictivi în unele reguli (de exemplu, venirea acasă seara a fetelor);

■        modificarea graniţelor dintre membrii şi subsisteme – de exemplu, graniţele dintre părinte şi copilul unic sau copilul cel mare tind să devină difuze, transformând relaţia lor fie în una de prietenie exagerată, fie în una de parteneriat. Acest lucru va modela atitudinea ulterioară a copilului devenit adult faţă de partener şi proprii copii;

■        modificarea întregii structuri familiale – adică subsistemul adulţilor este redus la un singur adult. De aceea, vor exista lacune în modelarea intimităţii erotico-sexuale, ceea ce va determina dificultăţi în manifestarea intimităţii la copii atunci când ei se vor implica într-o relaţie de parteneriat şi în viitoarea lor familie. Pentru copiii din aceste familii, se pune problema: cum se formează identitatea lor sexuală? Cine reprezintă modelul feminin şi cine pe cel masculin? Cum vor introiecta ei modelul mamei şi pe cel al tatălui? Iată de ce prezenţa ambelor modele, indiferent de gradul de rudenie, este foarte necesară, chiar dacă vor rămâne încă unele lacune în identitatea sexuală a copilului şi în abilităţile lui de manifestare a intimităţii.

• criteriul numărului de copii:

- familia fără copii, adică un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea niciodată copii. In zilele noastre, sunt din ce în ce mai multe cupluri fără copii. Apare un fenomen de întârziere a momentului naşterii unui copil în cuplu din mai multe motive: partenerii doresc să se bucure de intimitatea lor mai mult timp; doresc să îşi testeze stabilitatea relaţiei până se adaptează unul la celălalt, pentru a nu creşte şansele oferirii experienţei de divorţ viitorului copil; doresc să îşi consolideze statutul economic, financiar (achiziţia unei locuinţe, obţinerea unui serviciu bine remunerat sau siguranţa profesională); unul sau ambii parteneri se tem de responsabilităţile parentale (datorită unei imaturităţi emoţionale, a unor dificultăţi experimentate atunci când erau copii, a neîncrederii în abilităţile parentale, a neîncrederii în sine); partenerii doresc o mai mare libertate faţă de presiunile familiei de origine cu care poate şi locuiesc. Există şi câteva elemente sociale care facilitează întârzierea apariţiei unui copil: folosirea pe scară largă a metodelor contraceptive; conştientizarea greşelilor educative făcute de părinţii partenerilor care formează cuplul actual; creşterea ratei divorţialităţii; accentul pus pe împlinirea profesională a tinerilor; creşterea timpului petrecut la serviciu care are impact direct asupra gradului de stres, ceea ce duce la scăderea capacităţii reproductive şi a intimităţii în cuplu; influenţele feminismului, ceea ce duce la reorientarea femeilor către viaţa personală şi profesională şi amânarea rolului matern. De regulă, familiile care dintr-un motiv sau altul rămân fără copii se caracterizează printr-o intimitate foarte mare, o foarte strânsă legătură emoţională între parteneri. De multe ori, se ajunge la o similaritate accentuată, atât psihologică, cât şi fizică;

-    familia cu un singur copil; este un model foarte întâlnit acum la familiile tinere de la noi. Este tipul de familie care împlineşte nevoia de paternitate a partenerilor, dar şi previne suprasolicitarea economică şi psihologică determinată de prezenţa mai multor copii. Dacă familia este funcţională, echilibrată, atunci copilul se dezvoltă şi el normal; de regulă, el va simţi nevoia unui frate sau a unei surori. Dacă nu va avea un văr care să ţină loc de frate, atunci el îşi va dori prieteni. Astfel, în funcţie de caracteristicile sale personale va deveni timid, izolat sau, dimpotrivă, sociabil. Copilul se simte în atenţia ambilor părinţi, ceea ce este un lucru bun, dar cresc şansele răsfăţului şi a centrării excesive pe sine. Poate, datorită suprainvestirii emoţionale a părinţilor, să rămână în starea de copil pentru multă vreme, deşi, fizic, devine adult. Pentru că trăieşte mai mult între adulţi, copilul interiorizează uşor trăirile acestora, ceea ce poate duce la conflicte interioare şi la întârzierea sau accelerarea maturizării. Are multe şanse de a se dezvolta, deoarece beneficiază de toate resursele familiei. Dar dacă intimitatea între parteneri are de suferit (relaţiile de afecţiune s-au răcit, există conflicte sau boli etc), copilul unic este uşor atras în coaliţii cu unul dintre părinţi împotriva celuilalt. Se întâlnesc astfel numeroase familii în care mama se coalizează cu copilul împotriva tatălui, datorită rolului timpuriu pe care îl are mama în relaţionarea cu copilul; varianta inversă este mai rar întâlnită, deşi se întâlneşte în cazul mamelor cu perturbări majore de comportamente (de exemplu, datorate unor boli fizice sau psihice). Astfel, copilul poate substitui rolul de partener sau de confident, în funcţie de sexul copilului şi de nevoile neîmplinite ale părintelui. De aceea, copilul poate dezvolta o loialitate exagerată faţă de părinte (sau părinţi), ceea ce va determina dificultăţi în asumarea rolului de partener în viitoarele sale relaţii. Loialitatea poate fi amestecată cu sentimente de vină pentru nefericirea părintelui, sentimente de neputinţă, neîncredre în sine;

-    familia cu doi copii; este un model de familie foarte apreciat şi foarte întâlnit. Marele avantaj este că fraţii învaţă să se accepte, să se iubească, să colaboreze, să negocieze. „Se au unul pe celălalf, se spune deseori, accentuând faptul că oricând se pot ajuta şi sprijini. Rolurile în casă sunt împărţite pe sexe şi în ordinea apariţiei (sau ordinea în fratrie). Apare între ei şi fenomenul competiţiei, mai ales pentru dragostea părinţilor şi pentru resursele materiale. Competiţia este mai evidentă la fraţii apropiaţi ca vârstă. Această competiţie nu este negativă, este chiar de dorit, pentru că ea stimulează abilităţile de negociere şi de a face faţă societăţii unde copilul va întâlni foarte mulţi egali, nu doar unul. Contează şi sexul copiilor în manifestarea afecţiunii, dar şi a conflictelor: dacă sunt de acelaşi sex, afecţiunea poate fi mai degrabă camaraderească, dar şi contribuie la formarea unor tendinţe homosexuale; dacă sunt de sexe diferite, atunci uneori afecţiunea poate fi amestecată şi cu sentimente erotice, reprimate de tabu-ul incestului sau nu (depinde de atitudinea părinţilor). Apar des coaliţii, cele mai întâlnite fiind între mamă şi copii, sau mama cu un copil şi tatăl cu celălalt.

- familia cu trei sau mai mulţi copii; în aceste familii, fraţii au mari şanse să se formeze unul după celălalt, să se crească unul pe celălalt. Dacă resursele materiale ale familiei sunt insuficiente, de multe ori, mai ales în familiile tradiţionale, primul copil va avea sarcini similare cu cele ale părinţilor, adică de a ţine gospodăria, de a ajuta la creşterea celorlalţi copii, de a lucra atunci când creşte mai mare. Cu alte cuvinte, va deveni ceea ce se numeşte copil parental. Oricare dintre copiii din fratriile numeroase poate deveni parental, dar cele mai mari şanse le au primii. Acest rol de copil parental poate fi adaptativ – dacă apare în familiile numeroase şi duce la o mai bună funcţionare a familiei – sau neadaptativ, când părintele renunţă la rolul său şi copilul trebuie să îl preia. Cei care au fost copii parentali în familiile de origine păstrează acest pattern de îngrijire şi mai târziu, inclusiv faţă de proprii parteneri în familiile pe care le vor constitui. Un alt fenomen destul de des întâlnit este ca cel din mijlocul fratriei să se simtă ignorat emoţional, neglijat, să dezvolte sentimente de frustrare, neîncredere în sine, furie. Acest lucru poate determina tulburări de comportament şi alte simptome (inclusiv boli, insuccese şcolare şi profesionale, dificultăţi de relaţionare).

criteriul orientării sexuale a celor doi parteneri:

-familii heterosexuale – în care ambii parteneri sunt heterosexuali. Este familia cea mai întâlnită în lume şi asupra ei ne centrăm dominant interesul şi noi;

-familii monosexuale – în care cei doi parteneri sunt homosexuali sau lesbiene. Ei pot avea sau nu copii, proveniţi din căsătorii anterioare cu parteneri heterosexuali, prin adopţie sau prin fertilizare in vitro. Este un tip de familie mai puţin întâlnit, nou apărut în aria tipologiilor familiale. Există doar câteva state europene care au acceptat căsătoriile dintre partenerii homosexuali, dar începe să fie din ce în ce mai acceptat de către alte state. Deocamdată, sunt mai acceptate cuplurile homosexuale, fără a fi legalizate într-o căsătorie. Relaxarea mentalităţii în ceea ce priveşte orientarea homosexuală a determinat apariţia acestui tip de familie. Totuşi, homesexualii şi lesbienele preferă încă să rămână cupluri, şi mai puţin să întemeieze familii. Ei pun un accent foarte mare pe libertatea personală şi a exprimării sexualităţii.

criteriul apartenenţei culturale a partenerilor:

-    familii în care partenerii aparţin aceleiaşi culturi; este tipul cel mai frecvent întâlnit;

-    familii mixte, în care partenerii aparţin unor culturi diferite. Este un tip de familie care devine din ce în ce mai obişnuit, o dată cu multiplele posibilităţi de călătorie dintr-o zonă în alta a lumii, datorită dezvoltării tehnicii de comunicare prin telefon, fax, internet. Multe cupluri din ziua de astăzi se formează în urma primelor contacte avute prin internet. Avantajul este că internetul facilitează punerea în legătură a oamenilor, fiind un adevărat ajutor pentru cei foarte ocupaţi cu cerinţele profesionale sau pentru cei mai izolaţi social. O astfel de familie mixtă are în faţă numeroase provocări, în special acelea de a armoniza şi diferenţele de cultură, de tradiţii, alături de cele personale care există în orice familie. în România, cele mai frecvente cazuri de familii mixte sunt cele realizate între români şi unguri, între români şi nemţi, între români şi rromi, după care urmează celelalte tipuri de combinaţii. Cei care realizează cupluri şi familii mixte cultural dau dovadă de o mai mare deschidere mentală şi spirituală, sunt mai puţin afectaţi de prejudecăţi şi mai flexibili în gândire şi comportament. Din aceste considerente familiile tinere etnic mixte deţin un potenţial remarcabil şi resurse pozitive în a depăşi prejudecăţile şi stările tensionale interetnice şi că ele pot contribui la dezvoltarea unor relaţii pozitive între membrii diferitelor naţionalităţi”

 

5. Roluri  familiale

Rolurile sunt seturi coerente de comportamente aşteptate de la o persoană în virtutea poziţiei pe care o are într-un sistem, grup, societate. Dacă vorbim de familie, atunci rolul familial reprezintă setul coerent de comportamente pe care membrii familiei îl aşteaptă de la fiecare celălalt membru, în funcţie de poziţia pe care o ocupă în sistemul familial. Astfel, putem identifica următoarele tipuri de roluri familiale:

• Rol conjugal (de partener, de soţ/soţie) – vizează reiaţionarea soţilor;

  • Rol parental (de părinte) – vizează relaţionarea părinţilor cu copiii;
  • Rol fratern (de frate) – vizează relaţionarea între fraţi,surori.

Problema este că nu există comportamente clare, stabilite şi acceptate de toată lumea pentru fiecare dintre aceste roluri. Fiecare dintre noi consideră că anumite comportamente trebuie să existe la un partener, la un părinte, la un frate. Totuşi, putem extrage câteva elemente comune:

 

Rol conjugal:

•      Cunoaşterea de sine şi a partenerului;

•     Satisfacerea reciprocă a nevoilor afectiv-sexuale, a intereselor şi aspiraţiilor referitoare la viaţa de cuplu;

•      Susţinere reciprocă în urmărirea sarcinilor şi funcţiilor familiei;

•      Modelarea intimităţii şi a vieţii de cuplu în numele copiilor;

•      Stimularea funcţionării cuplului prin folosirea tuturor resurselor personale.

Rol parental:

•      Creşterea şi educarea copiilor;

•      Formarea identităţii sexuale a copiilor;

•    Stimularea evoluţiei şi dezvoltării personalităţii la copii.

Rol fratern:

•     Învăţarea traiului alături de egali (prin afecţiune, rivalitate, solidaritate, competiţie, conflict, negociere);

•      Completarea identităţii de sine şi a celei sexuale;

•    Susţinerea afectivă şi comportamentală în diferite situaţii.

În unele familii, pot exista carenţe în îndeplinirea rolurilor familiale. Acestea pot consta în:

  1. exacerbarea rolului, adică, de exemplu, soţul sau soţia să se dedice exclusiv rolului conjugal, ceea ce poate duce la sentimente de sufocare, de culpă şi control în partener şi la ignorarea copiilor; exagerarea rolului parental: se întâmplă des ca mamele să facă acest lucru, făcând din maternitate scopul de a exista, un scop în sine, punând totul, chiar şi pe ele, pe planul doi întotdeauna; hipertrofierea rolului fratern apare în situaţiile în care un frate îşi poate îndrepta întreaga atenţie, grijă şi viaţă spre fraţii săi, igno­rând propriile nevoi şi scopuri (de exemplu, la copiii parentali).
  2. minimalizarea rolului familial; de exemplu, minimalizarea rolului conjugal şi îndreptarea spre relaţii extraconjugale, activităţi profesionale, rol parental sau fratern etc; minimalizarea rolului parental duce la neglijarea copiilor sau privarea acestora de grija, atenţia şi satisfacerea nevoilor pe care singuri nu şi le pot îndeplini, ceea ce lasă urme în dezvoltarea personalităţii lor; acest fenomen apare la părinţii imaturi, la cei cu boli fizice şi psihice grave, la cei care îşi resping propria sexualitate (mame care îşi resping feminitatea, taţi care nu manifestă masculinitate), părinţii dependenţi (de alte persoane – părinţi sau parteneri, de substanţe etc), părinţi dominatori şi agresivi, părinţi instabili. Minimalizarea rolului fratern apare atunci când fraţii se ignoră unii pe alţii, sau există multiple tensiuni şi conflicte între ei.

 

 

Exerciţii şi teme pentru seminar

  1. Găseşte în experienţa ta de viaţă familială exemple de feed-back pozitiv şi negativ.
  2. Caracterizează subsistemele familiei din care faci parte şi tipul de graniţe dintre ele.
  3. Caracterizează subsistemele familiei părinţilor tăi (bunicii cu părinţii) şi tipul de graniţe dintre ele. Observă diferenţele care apar dintre cele două tipuri de familii. Comentează ceea ce ai constatat.
  4. Celibatul constituie un tip de familie? Argumentează, indiferent dacă răspunzi cu DA sau NU.
  5. Cum se îndeplinesc funcţiile într-o familie monoparentală? Constataţi diferenţele care apar din acest punct de vedere între familiile monoparentale cu mamă şi cele cu tată.
  6. Caracterizează relaţiile familiale din următoarea familie: o mamă cu o fată de 7 ani este căsătorită de 2 ani cu un bărbat care vine în această căsătorie cu o fată de 10 ani.
  7. Consideri că ar trebui inclus în tipurile de familie şi concubinajul (numit şi uniune liberă)? Cum ai argumenta acest lucru?
  8. Care sunt, în opinia ta, comportamentele care intră în rolul conjugal al soţiei şi care sunt cele care intră în rolul conjugal al soţului. Există diferenţe? Ce fel de diferenţe?
  9. Cum ai descrie relaţiile dintre fraţi, dacă într-o familie ar exista următoarea fratrie: un băiat de 17 ani, o fată de 15 ani, o fată de 9 ani şi un alt băiat de 4 ani?
  10. Care ar fi principalele provocări ale unei căsătorii între o româncă şi un american? Dar între un român şi o americancă? Dar între români şi ruşi?

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL 3

Caracteristicile vieţii de familie

1. Etapele vieţii familiale

Familia este un sistem deschis, viu, cu influenţe multiple şi diverse din partea mediului şi numeroase tipuri de interacţiuni cu acesta. Sistemul familial niciodată nu rămâne la fel; el se schimbă de la un moment la altul, în funcţie de evenimentele care apar în interiorul şi exteriorul familiei. El trebuie să se restructureze şi să se reorganizeze în funcţie de:

  • apariţia sau dispariţia unora dintre membrii ei (naşterea copiilor a nepoţilor, decesul, căsătoria copiilor, revenirea după un divorţ a copilului în cuibul familiei de origine);
  • creşterea şi dezvoltarea membrilor (copilul mic, adolescentul, conştientizarea rolului parental de către părinte, înaintarea în vârstă etc);

• apariţia unor evenimente aşteptate sau neaşteptate (intrarea copilului la grădiniţă sau şcoală, divorţul, pensionarea părinţilor, obţinerea unui loc de muncă pentru părinte, o boală etc).

Deci, o schimbare într-o generaţie determină schimbări şi în celelalte generaţii. Transformările care au loc într-un susbsistem familial influenţează şi celelalte subsisteme. Important este a reţine că schimbările prin care trece o familie nu se fac în mod lin, ci, dimpotrivă, în salturi, uneori presupunând chiar zguduiri, care pot fi plăcute sau dureroase, dar aproape întotdeauna stresante.

De exemplu, atunci când copilul merge la şcoală, toţi ceilalţi membri ai familiei îşi vor schimba programul, atitudinile şi comportamentele unul faţă de altul. De asemenea, problemele de comunicare şi relaţionale pe care o fată adolescentă de 15 ani le are cu părinţii săi se pot datora interacţiunii mai multor factori: adaptării ei la adolescenţă; crizei de 40 de ani a tatălui; îngrijorării mamei sale pentru o boală proprie sau a unui părinte. Sau, după plecarea copiilor de acasă şi restabilirea echilibrului şi a vieţii în doi a părinţilor, ei pot fi confruntaţi cu întoarcerea copilului în urma unui divorţ, şi asta va presupune o nouă şi dificilă sarcină parentală.

In felul acesta, a apărut ideea ciclului de viaţă familială, care presupune parcurgerea mai multor stadii sau etape.

Ştiinţa identifică patru stadii de dezvoltare, care apar în majoritatea familiilor:

1.  Constituirea cuplului – diada maritală formează un sistem funcţional prin negocierea graniţelor interacţiunea cu socrii), reconciliind stilurile de viaţă diferite şi dezvoltând reguli referitoare laconflict şi cooperare.

2.  Familia cu copii mici – sistemul marital se reorganizează atunci când apar copiii pentru a se adapta cerinţelor legate de parentalitate.

3.  Familia cu copii şcolari şi adolescenţi — familia interacţionează acum şi cu sistemul şcolar. Pe măsură ce copiii devin adolescenţi, familia trebuie să se adapteze la probleme ca: influenţa prietenilor, pier­derea parţială a controlului parental, emanciparea copiilor etc.

4.  Familia cu copii mari – aceştia devin deja adulţi, astfel că relaţia dintre părinţi şi copii trebuie modificată pentru a deveni relaţie de tip adult-adult.

Sociologii au aplicat un cadru de dezvoltare familiilor din anii 40, prin stabilirea unor etape discrete ale dezvoltării grupului familial, cu sarcini ce trebuie îndeplinite pentru fiecare dintre ele. Acestea sunt:

• Etapa cuplului fără copii;

  • Etapa familiei cu copii de vârstă şcolară;
  • Etapa familiei cu copii deveniţi adulţi;
  • Etapa familiei omului singur (văduvia).

Terapeuţii de familie au îmbogăţit acest cadru; ei au apelat la orientarea multigeneraţională, recunoscând pattern-urile culturale diverse şi având în vedere şi etape care nu sunt neapărat specifice, cum ar fi divorţul şi recăsătoria. Este, de altfel, considerată cea mai cuprinzătoare şi demonstrată clinic etapizare, organizată pe şase etape distincte:

a)  iniţiativa tânărului adult;

b)  căsătoria;

c)  familiile cu copii mici;

d)  familiile cu adolescenţi;

e)  iniţiativele copiilor şi părăsirea căminului;

f)   familia la bătrâneţe.

Mai jos prezentăm tabelul în care sunt prezentate mai detaliat etapele conform concepţiei autorilor menţionaţi mai sus.

Evident, nu există nici o versiune standard a etapelor vieţii de familie. Nu numai că familiile au o diversitate de tipuri, aşa cum ai văzut în capitolul anterior, dar aceste tipuri pot avea norme şi reguli foarte diferite pentru etape diferite. Valoarea conceptului de ciclu de viaţă constă în a recunoaşte că familiile, adesea, dezvoltă probleme la tranziţiile de la o etapă la alta, datorită inabilităţii sau temerilor membrilor şi a sistemului familial de a face tranziţia de la o etapă la alta. De aceea, nu este bine venit a le folosi pentru a stabili şi a judeca ce este normal sau ce de aşteptat în anumite etape într-o familie.

 

 

 

Etapele ciclului vieţii de familie Procesul emoţional al tranziţiei: Principiul cheie Schimbări de gradul doi în statutul familiei cerute pentru a continua dezvoltarea
Părăsirea casei: adulţii tineri singuri Acceptarea responsabilităţii emoţionale şi financiare a)    Diferenţierea sinelui în legă-
tură cu familia de origine;

b)    Dezvoltarea relaţiilor intime
egale;

c)    Stabilirea sinelui în legătură cu
munca şi independenţa financiară.

Formarea familiilor prin căsătorie: noul cuplu Angajarea în noul sistem a)   Formarea sistemului marital;

b)     Realinierea relaţiilor cu fa-
miliile extinse şi prietenii pentru
a include sotul/sotia.

Familii cu copii mici Acceptarea noilor membri în sistem a)   Adaptarea sistemului marital
pentru a face loc copiilor;

b)    împărţirea sarcinilor privind
creşterea copilului, a sarcinilor
financiare şi gospodăreşti;

c)    Realinierea relaţiilor cu familia
extinsă pentru a include rolurile
părinţilor şi bunicilor.

Familia cu adolescenţi Mărirea flexibilităţii graniţelor familiei pentru a putea permite independenţa copiilor şi slăbiciunile bunicilor a)    Schimbarea relaţiei părinte -
copil pentru a putea permite
adolescentului să se mişte în
interiorul şi în afara sistemului;

b)    Refocalizarea asupra proble-
melor maritale de la mijlocul
vieţii şi asupra carierei;

c)    începutul schimbării spre în-
grijirea generaţiei mai vârstnice.
Lansarea copiilor şi plecarea.

Lansarea copiilor şi plecarea lor de acasă Acceptarea multitudinii de ieşiri şi intrări în sistemul familiei a)    Renegocirea sistemului marital
ca o diadă;

b)    Dezvoltarea relaţiilor adult-
adult;

c)     A face faţă dizabilităţilor şi
morţii părinţilor (bunicilor).

Familii în viaţa târzie Acceptarea schimbării rolurilor generaţionale a)      Menţinerea funcţionării  şi
intereselor  proprii   şi/sau  ale
cuplului în faţa declinului psiho-
logic: explorarea noilor opţiuni
ale rolului familial şi social;

b)    Sprijin pentru un rol mai cen-
tral al generaţiei de mijloc;

c)    Flexibilizarea sistemului fa-
milial datorită înţelepciunii şi
experienţei celor mai în vârstă,
sprijinind generaţia mai vârstnică
fără suprasolicitarea lor;

d)    Declanşarea mecanismelor de
coping pentru a face faţă pierderii
soţului, copiilor şi a altor perechi
şi pregătirea pentru moarte.

 

 

 

2. Procesele familiale

În cadrul familiei, au loc numeroase procese şi fenomene familiale, cum ar fi: intercunoaşterea, comunicarea, cooperarea, conflictul, competiţia, negocierea, formarea unor coaliţii, manipularea etc. Să prezentăm un şir ce vizează doar intercunoaşterea şi comunicarea, care pot fi considerate fundamentale.

Intercunoaşterea

Alături de comunicare, acest proces de intercunoaştere stă la baza formării şi evoluţiei cuplului şi a familiei. Cei doi parteneri se întâlnesc, se plac, se îndrăgostesc (de cele mai multe ori) şi hotărăsc să se cunoască. După ce consideră că se cunosc suficient, dacă există şi dorinţa de a forma un cuplu stabil, de a rămâne împreună, de regulă se căsătoresc. Dar procesul intercunoaşterii nu s-a încheiat, ci dimpotrivă, abia acum se manifestă plenar. O dată ce partenerii încep să locuiască împreună, să realizeze sarcinile casnice împreună, să facă faţă influenţelor externe, ei se cunosc din ce în ce mai mult, pe diverse faţete ale personalităţii. Astfel, intercunoaşterea este un proces atât voluntar, conştient, cât şi involuntar, automat. Partea voluntară constă în acţiuni directe de autodezvăluire şi dezvăluire reciprocă. Partea involuntară constă în comportamentele obişnuite şi automate pe care fiecare partener le realizează şi în urma cărora partenerul poate culege informaţii reprezentative despre celălalt. Uneori, acest tip de intercu­noaştere este ignorat sau minimalizat în unele cupluri, partenerii bazându-se mai mult pe ceea ce afirmă decât pe ceea ce fac. De exemplu, într-o familie cu un partener alcoolic sau neimplicat emo­ţional, celălalt partener poate minimaliza comportamentele de abuz de alcool sau cele lipsite de afecţiune, crezând că „într-o zi se va schimba”, pentru că „aşa spune”. Asta va duce la o falsă intercunoaştere şi la un fenomen de autoiluzionare. Totuşi, aşa cum cred că ştii şi tu, faptele caracterizează omul cel mai bine.

Autodezvăluirea şi dezvăluirea reciprocă ajută foarte mult la stabilirea intimităţii în cuplu şi familie. Atât cei doi parteneri, cât şi părinţii şi copiii stabilesc relaţii mai bune, mai deschise şi mai calde tocmai prin intermediul autodezvăluirii. Tot ea facilitează stimularea dragostei erotice, dar mai ales a celei profunde, mature.

Dar nu este uşor şi nici la îndemână să te dezvălui şi să asculţi dezvăluirea altei persoane, nici chiar a soţului sau a copilului tău. Iată care sunt câteva dintre barajele intercunoaşterii:

  • Teama de a nu-ţi demasca presupusele defecte ;
  • Teama de respingere sau pierdere care ar putea urma (în mod real sau doar fantasmat) dacă celălalt ar cunoaşte ceea ce tu apreciezi ca fiind urât, nepotrivit, defect etc.;
    • Tendinţa de a judeca propria dezvăluire sau ceea ce dezvăluie partenerul(a);
    • Tendinţa de a te arăta superior partenerului (ceea ce falsifică inter-cunoaşterea);
    • Mitul conform căruia „partenerul trebuie să îşi dea seama cum eşti, dacă te iubeşte suficient de mult”;
    • Deprinderi greşite de comunicare (vezi, mai jos, la blocajele co­municării).

Evident, însă, ceea ce facilitează intercunoaşterea este autocu-noaşterea şi încrederea în sine. Ele ajută atât în primele momente ale dezvăluirii, cât şi mai târziu, la aprofundarea intercunoaşterii. Ele ajută la gestionarea temerilor şi la eliminarea sau reducerea barajelor.

Comunicarea

Comunicarea este mijlocul prin care intercunoaşterea se realizează. De aceea, o bună comunicare va stimula intercunoaşterea, care la rândul ei va contribui la satisfacţia şi împlinirea comunicării.

Este ştiut că formele fundamentale de comunicare umană sunt cea verbală şi cea nonverbală. Ambele sunt folosite şi sunt foarte utile în cuplu şi familie. Ele pot ajuta la reglarea relaţiilor familiale şi la reechilibrarea sistemului familial.

O altă clasificare împarte comu­nicarea în:

  • Comunicarea digitală;
  • Comunicarea analogică.

În comunicarea digitală, fiecare mesaj are doar un referent, aparţine doar unui tip logic şi constă în semne arbitrare. De exemplu, cuvântul „masă” nu desemnează nimic altceva decât o piesă de mobilier. Din punctul de vedere al comu­nicării digitale, o durere de cap este o durere de cap şi nimic altceva.

În comunicarea analogică, mesajul are mai mult decât un referent, putând exprima diferite grade. De exemplu, strângerea unui pumn este în acelaşi timp un semn pentru un anumit tip de comportament (ex.: ameninţare, opoziţie, frustrare, agresivitate), dar, totodată, este şi o parte a acestui comportament. In anumite culturi, manifestări ca plânsul, ţipatul, ruperea hainelor, smulgerea părului, lovirea capului de un zid exprimă în mod analog diferite grade de disperare. Un mesaj analogic poate fi decodificat doar prin luarea în considerare a altor mesaje. Aşa, de pildă, o durere de stomac nu este doar o durere de stomac, ci, concomitent, exprimarea dezgustului, un mod de a te sustrage de la a face o treabă, sau o cerere de afecţiune. Durerea de stomac” comunicată cuiva ca mesaj analogic va depinde de situaţia şi de contextul în care mesajul analogic a fost emis. Astfel, simptomele care apar în familie sunt de fapt mesaje comunicate celorlalţi membri cu scopul de a schimba ceva în sistemul familial.

De exemplu, o soţie frustrată de lipsa de atenţie a soţului său preocupat de alte probleme îi poate comunica brusc o durere de stomac, în timpul cinei. Mesajul are mai multe semnificaţii. El poate însemna intenţia de a-1 deturna pe soţ de la problemele lui, nevoia de a-i capta atenţia şi afecţiunea şi, totodată, o stare fizică logică de disconfort epigastric.

Sau ,”Am o durere de cap…”, comunicată în momentul pregătirii de culcare poate însemna mai mult decât o stare internă, deteriorarea relaţiilor sexuale sau refuzul acestora.

De asemenea, stilul şi modalităţile de comunicare se învaţă, în primul rând, în familie. Apoi, ele sunt modelate în grupuri şi societate. De aceea, inclusiv blocajele în comunicare vor fi preluate din familie şi folosite în viitoarele relaţii de cuplu şi de familie ale copiilor.

Elementele care facilitează o bună comunicare sunt:

  • Sentimentele de afecţiune autentică ale membrilor familiei;
    • Abilităţile de gestionare ale sentimentelor care se nasc în procesul comunicării;
    • Onestitatea şi promovarea adevărului în orice comunicare;
    • Deschiderea la şi preţuirea mesajelor (verbale şi nonverbale) care vin de la ceilalţi membri, ca urmare a conştientizării faptului că acestea ajută la păstrarea echilibrului familial;
      • Oferirea unui timp şi spaţiu special pentru comunicare, mai ales a ceea ce este important, delicat, sensibil;

•    Folosirea unui stil adecvat partenerului de comunicare, tocmai pentru a te asigura că ceea ce ai transmis a şi fost recepţionat corect de către partener.

Cele mai frecvente blocaje ale comunicării în cuplu şi familie sunt:

  • Deprinderile greşite de comunicare: lipsa ascultării, întreruperea discursului celuilalt, realizarea unor alte activităţi în timpul dis­cuţiei cu partenerul, aşezarea pe o poziţie superioară, cum ar fi: „ştiam asta”, „exact asta voiam să spun şi eu”, „eu ştiu mai bine, nu trebuie să îmi spui tu”, ignorarea a ceea ce spune partenerul sau copilul, atitudinile de autoritate de genul „eu ştiu cel mai bine ce e binepentru tine” etc.;
  • Timiditatea, jena de a spune, de a exprima propriile opinii;
    • Teama de a se exprima din cauza reacţiilor partenerului, ale părintelui sau ale copilului;
    • Miturile – de exemplu „nu e frumos să vorbeşti despre sex/despre defectele celuilalt”, „nu trebuie să îţi spun asta; ar trebui să îţi dai singur(ă) seama dacă stai cu mine şi spui că mă iubeşti”, „dacă ne simţim bine în pat nu mai trebuie să şi vorbim” etc.

 

 

3. Dimensiunea afectivă a familiei

Familia şi relaţiile familiale reprezintă principalul izvor al vieţii afective a omului. Relaţia afectivă a copilului cu mama şi tatăl său vor fi modelul de bază al dezvoltării sentimentelor faţă de sine şi ceilalţi. Acest lucru este frumos şi foarte clar surprins de Dorothy Law Nolte în poemul său Copiii învaţă ceea ce trăiesc (1954):

Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne;

Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi;

Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi;

Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea;

Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi;

Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia;

Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi;

Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători;

Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea;

Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea;

Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească;

Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine;

Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel;

Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie generoşi;

Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr;

Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi;

Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul;

Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi;

Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.

 

 

 

 

Iubirea

Iubirea este sentimentul puternic de afecţiune, atracţie şi unire a celor doi parteneri care formează cuplul (marital sau nu). Actualmente, iubirea este principala motivaţie pentru transformarea cuplurilor erotice în cupluri conjugale (căsătorie).

E. Wheat (1980, (apud Mitrofan şi Ciupercă 1997, p. 177) descrie cinci forme de manifestare a iubirii:

  1. Epithumia – se referă la dorinţa fizică puternică, reciproc exprimată prin dragoste sexuală plină de satisfacţie. Satisfacţia sexuală este un indicator sigur al sănătăţii căsniciei, chiar dacă, relaţiile sexuale nu sunt aspectul cel mai important al căsătoriei.
  2. Eros – este forma de dragoste ce implică cel mai mult romantismul. Eros presupune mai ales ideea de contopire, unificare, fuziune cu fiinţa iubită, dar şi dorinţa de a o poseda total (fizic, mental, spiritual). De aici – romantismul. Este o iubire pasională şi sentimentală şi reprezintă cel mai adesea punctul de plecare în căsătorie.
  3. Storge – este o formă de dragoste, descrisă ca relaţie confortabilă, care înglobează o afecţiune naturală şi sentimentul de apartenenţă reciprocă. Se bazează pe loialitate mutuală şi se manifestă în relaţiile dintre soţi, părinţi şi copii, fraţi şi surori, realizând sentimentul de apartenenţă la un grup unit.
  4. Fileo – este genul de iubire care preţuieşte pe cel iubit, manifestând-se cu gingăşie, dar aşteptând întotdeauna un răspuns. Se traduce prin prietenie, reciprocitate. Fileo creează prieteni, în strânsă apropiere. Ei îşi mărturisesc şi împărtăşesc gânduri, planuri, sentimente, atitudini, visuri, probleme intime, pe care nu le-ar putea încredinţa altcuiva. Ei îşi împart timpul şi interesele, ceea ce conferă căsătoriei siguranţă, atractivitate şi recompense. Chiar dacă există multă pasiune în sexualitate, absenţa lui Fileo înnegurează căsătoria şi o face neinteresantă.
  5. Agape – este dragostea completă, lipsită de egoism, care are capacitatea de a se oferi continuu, fără a aştepta nimic în schimb. Ea preţuieşte şi slujeşte necondiţionat, spre deosebire de Fileo care pre­supune reciprocitate. Este modelul iubirii Christice, dincolo de emoţii şi sentimente pasionale, fiind profund infuzată spiritual, rod al unei opţiuni conştiente, al unei alegeri libere. Este definită şi ca o dragoste a acţiunii, presupunând ajutorare, a face bine, a avea compasiune pentru celălalt, fiind mai curând o atitudine şi un comportament mo­tivat spiritual, şi aproape deloc emoţie.

Dincolo de aceste modalităţi, putem diferenţia între o dragoste sau iubire imatură şi una matură. Iubirea imatură se caracterizează printr-o intensitate mare, printr-un amestec de dependenţe şi deci de aşteptări ca partenerul să satisfacă mult din nevoile personale; este de fapt dragostea fuzională, despre care vorbeşte M. Bowen şi D. Schnarck, cel care a aplicat concepţia boweniană la relaţiile erotice sexuale ale cuplurilor. Astfel, dragostea imatură este specifică adolescenţilor şi tinerilor. O dată cu maturizarea emoţională, cu dezvăluirea reciprocă a partenerilor şi dezvoltarea încrederii în sine şi în partener, apare şi dragostea matură. Dragostea matură este mai puţin intensă (nu îţi „dă fluturi în stomac”), dar este mult mai profundă; implică încredere, respect şi acceptarea partenerului aşa cum este el (fără tendinţe de a-1 schimba, a-1 controla sau manipula); presupune a te bizui pe partener, în orice situaţie, indiferent dacă este sau nu de acord cu tine, dacă îi place sau nu; ştii că este acolo şi te va ajuta în ceea ce faci; presupune şi admiraţie şi valorizarea partenerului aşa cum este el. Bineînţeles, la o astfel de dragoste ajung persoanele care se iubesc şi pe sine, persoane cu un eu bine diferenţiat, care pot să fie autonome şi totuşi să fie implicate emoţional în relaţia cu partenerul.

Multe relaţii de cuplu trec de la dragostea imatură la cea matură. Altele se destramă în această tranziţie din cauza incapacităţii unuia sau ambilor parteneri de a iubi matur. Trecerea nu se face uşor, ci dimpo­trivă, cu conflicte, suferinţe, adaptări. De altfel, Erich Fromm considera că „iubirea este o artă, un mod de a trăi în artă” şi milita pentru învăţarea acestei arte aşa cum se procedează în oricare artă (muzică, pictură etc). Ceea ce ajută însă la transformarea iubirii imature în iubire matură, după Fromm, sunt:

  • Disciplina – adică angajarea responsabilă a timpului şi a eu-lui personal;
    • Concentrarea – asupra partenerului, pentru a-l putea cunoaşte şi înţelege;
    • Răbdarea – e nevoie de exerciţiu, în timp şi treptat, pentru a învăţa să iubeşti;
    • Sensibilitatea – legată mult de conştientizarea propriilor erori, fluctuaţii de sentimente şi autocontrol;
    • Depăşirea narcisismului – ieşirea din propriul eu, din propriile plăceri, din egocentrism şi egoism şi manifestarea modestiei şi a disponibilităţii în relaţie.

De altfel, toţi cei care au ajuns la dragostea matură afirmă că satisfacţia maritală este mult mai crescută, că intimitatea şi satisfacţia sexuală sunt incomparabil mai plăcute şi pline de împliniri decât în timpul îndrăgostirii sau la tinereţe.

 

Intimitatea

. Acesta se defineşte ca „relaţie personală apropiată, familară şi de regulă afectuoasă sau de dragoste cu o altă persoană, care presupune o cunoaştere detaliată sau o înţelegere profundă a celeilalte persoane, precum şi o exprimare activă a gândurilor şi sentimentelor ce oferă o bază pentru familiaritate”. Putem concluziona că intimitatea este „un proces interactiv care conţine o serie de componente bine structurate şi interrelaţionate”. In centrul acestora stau „cunoaşterea, înţelegerea, acceptarea celuilalt şi aprecierea modului unic al partenerului de a vedea lumea” . Sau relaţie interpersonală ce ţine de deschidere,de acceptare, de vedere conceptuală. Ea este o trebuinţă? De ce?

Acelaşi autor menţionează că intimitatea este o nevoie umană de bază, ce derivă din nevoia fundamentală de supravieţuire, de ataşament. Acest lucru poate fi observat cu relativă uşurinţă la persoanele care au fost private în perioada imediat după naştere de un ataşament bun faţă de mamă şi care, devenite adulte, au dificultăţi de dezvoltare a intimităţii. Nevoia de intimitate poate fi con-ceptualizată, din punctul de vedere al dezvoltării, ca o manifestare mai matură, mai diferenţiată şi mai avansată a nevoii biologice universale de apropiere, de contact cu o altă fiinţă umană. De aceea, această nevoie de intimitate va varia în intensitate de la o persoană la alta, astfel încât, în fiecare cuplu, partenerii vor avea nevoi de intimitate diferite atât per global, cât şi pe fiecare componentă a intimităţii în parte.

Se constată nouă componente ale intimităţii:

  1. intimitate emoţională
  2. intimitate psihologică
  3. intimitate intelectuală
  4. intimitate sexuală
  5. intimitate fizică (non-sexuală)
  6. intimitate spirituală
  7. intimitate estetică
  8. intimitate socială şi recreaţională
  9. intimitate temporală

Intimitatea emoţională reprezintă nevoia de a comunica şi împărtăşi cu partenerul toate sentimentele (descărcare), atât pe cele pozitive, cât şi pe cele negative. Există câteva limite care pot influenţa manifestarea acestui tip de intimitate: credinţa că numai sentimentele pozitive trebuie manifestate, sau, dimpotrivă, că doar cele negative, pentru a şti ce trebuie să îmbunătăţeşti; credinţa că doar anumite tipuri de senti­mente pozitive sau negative pot fi exprimate, de ex., doar bucuria şi iubirea, dar nu şi fericirea sau excitarea, sau doar tristeţea şi frustrarea, dar nu şi furia sau ura.

Intimitatea psihologică reprezintă nevoia de a comunica, împărtăşi şi contacta cu o altă fiinţă umană prin dezvăluirea caracteristicilor propriului sine, caracteristici semnificative şi foarte personale, cum ar fi speranţele, visele, fanteziile, aspiraţiile, dar şi propriile îndoieli, nemulţumiri, temeri, probleme, insecurităţi, conflicte interioare cu partenerul.Acest tip de intimitate necesită o mare putere interioară a celui care împărtăşeşte, deoarece el devine în astfel de momente foarte vulnerabil, dar şi o mare capacitate de susţinere a celui care ascultă pentru a nu-1 răni pe partenerul său. De aceea, încrederea reciprocă este foarte importantă pentru ca această formă de intimitate să se manifeste.

Intimitatea intelectuală este nevoia de a comunica şi împărtăşi cu celălalt ideile importante, gândurile, credinţele. Ea nu presupune intelectualizare sau raţionalizare (cele două mecanisme de apărare inconştiente), orgoliu sau demonstrarea superiorităţii, sau cererea de laudă, recunoaştere sau adulaţie. Toate acestea vor crea distanţă între parteneri şi în nici un caz intimitate. Dimpotrivă, ea presupune capa­citatea unui partener de a vedea lumea prin ochii celuilalt, indiferent dacă este sau nu de acord cu această perspectivă. Putem spune că este varianta cognitivă a empatiei.

Intimitatea sexuală reprezintă nevoia de a comunica, împărtăşi şi exprima cu partenerul acele gânduri, sentimente, dorinţe şi fantezii de natură senzuală şi sexuală. Ea duce la trezirea dorinţei sexuale, dar nu e obligatoriu să se ajungă la actul sexual. Acest tip de intimitate presupune săruturi, îmbrăţişări, atingeri, dans, jocuri erotice, îmbăierea împreună etc. Evident, ea este conectată profund cu dragostea erotică, nu cu cea părintească, fraternă, amicală sau cea narcisică. De asemenea, aşa cum spuneam şi mai sus, dragostea erotică (îndrăgostirea) trebuie să ajungă la maturitate pentru a facilita intimitatea sexuală.

Intimitatea fizică (nonsexuală) reprezintă nevoia de apropiere fizică de partener, fără a avea vreo tentă sexuală. Presupune atingere sau simple îmbrăţişări, mersul de mână, dans, masaje nonsexuale etc.

Intimitatea spirituală presupune nevoia de a împărtăşi partenerului gândurile, sentimentele, credinţele şi experienţele referitoare la religie, supranatural şi aspectele spirituale ale existenţei, viaţă, moarte, valori morale etc. Spiritualitatea este o chestiune foarte personală. De aceea, este nevoie de o mare deschidere din partea ambilor parteneri pentru a ajunge la acest tip de intimitate, deoarece ea nu înseamnă că cei doi împărtăşesc aceleaşi valori, idei, practici.

Intimitatea estetică reprezintă nevoia şi dorinţa de a împărtăşi cu partenerul sentimentele, gândurile, credinţele, valorile, experienţele pe care persoana le consideră frumoase, la care sufletul rezonează sau inspiră. Minunile naturii, simple (un fulg de nea) sau complexe (cosmosul), pot fi baza unei asemenea intimităţi. Alte exemple sunt muzica, poezia, literatura, pictura, sculptura, arhitectura şi alte forme de expresie artistică. Acest tip de intimitate nu se asociază şi nu este preludiu pentru nici un alt tip de intimitate. Este o experienţă care se trăieşte, se împlineşte prin ea însăşi.

Intimitatea socială şi recreaţională este nevoia de a se angaja în activităţi şi experienţe plăcute şi de joc cu partenerul. Include activităţi precum: schimbul de glume şi povestiri haioase, împărtăşirea evenimentelor curente de viaţă, luatul meselor împreună, practicarea de sporturi şi jocuri, dansatul de plăcere etc. Aceste activităţi pot include şi prieteni comuni sau rude.

Intimitatea temporală implică timpul pe care fiecare partener va dori să îl petreacă zilnic cu celălalt pentru activităţi intime. Această cantitate de timp va fi diferită pentru cei doi parteneri. Pentru unele persoane, 15-20 de minute pot fi suficiente, în timp ce pentru altele, două ore nu vor fi suficiente.

Comunicarea, cum spuneam mai devreme, poate stimula sau diminua intimitatea cuplului. Stimulativă este comunicarea directă a nevoilor şi dorinţelor fiecărui partener, adică atunci când mesajele sunt clare, directe şi sincere. Inhibitive sunt:

■      mesajele mincinoase – partenerii pot minţi fie ca să se apere de eventualele refuzuri sau conflicte, fie pot avea tulburări de caracter. In ambele cazuri însă, minciunile erodează sentimentele de încredere şi iubire dintre cei doi.

■      mesajele confuze – când mesajele sunt neclare, putând avea mai multe înţelesuri. De exemplu, dacă soţul îi spune soţiei sale într-o zi „ In sfârşit mi-au dat o primă consistentă. Acum ne permitem să ne facem de cap ” – în acest caz, soţia nu va şti cu exactitate dacă el se referă la mult-visata călătorie de la sfârşitul săptămânii despre care au tot vorbit sau la a-şi cumpăra frigiderul de care au nevoie;

■      mesajele paradoxale – sunt cele care exprimă două idei opuse în acelaşi timp. De exemplu, un soţ dominator şi agresiv care îi cere soţiei să îşi exprime mai clar şi mai des opiniile proprii sau o soţie care plânge în urma unei certe cu soţul îi spune acestuia să nu ţină cont de plânsul ei.

■      mesajele agresive – sunt cele care jignesc, ridiculizează, critică;

■      mesajele incongruente.

Intimitatea în cuplu, care de altfel constituie fundament pentru intimitatea familial poate fi considerată condiţie pentru o bună intimitate psihică:

■        autocunoaşterea;

■        încrederea în sine şi intimitatea cu sine;

■        a trăi în prezent, adică „aici şi acum”;

■        îndepărtarea barierelor fizice (mirosuri neplăcute, atmosferă neprielnică, eliminarea sau diminuarea complexelor corporale etc);

■        îndepărtarea barierelor psihice (în special temerile);

■        crearea cadrului pentru dezvoltarea şi manifestarea senzualităţii.

 

4. Abordarea transgeneraţională a familiei

 

In cadrul acestor abordărilor transgeneraţionale, locul cel mai important îl ocupă teoria lui Murray Bowen, denumită, după numele său, teoria (şi terapia) boweniană.

Esenţa teoriei boweniene este alcătuită din opt concepte funda­mentale. Aceste concepte interrelaţionate construiesc „piatra de temelie” a teoriei, şi anume, sistemul emoţional.

Sistemul emoţional include „forţa pe care biologia o defineşte ca instinct, reproducere, activitate automată controlată de sistemul nervos autonom, stări emoţionale subiective şi sentimente şi forţele care guvernează sistemele de relaţie… In termeni largi, sistemul emoţional guvernează «dansul vieţii» în toate lucrurile vii” (Bowen, 1975, p. 380).

Un alt termen-cheie de la începutul muncii lui Bowen este masa de ego familial nediferenţiat. Acesta se referă la „unitatea emoţională intensă într-o familie care produce emoţionalitate ce interferează cu gândirea şi împiedică diferenţierea individului de familie”. Pentru Bowen termenul de „fuziune” este cel preferat în mod curent. Astfel, teoria boweniană face o distincţie între indivizii care sunt fuzionaţi şi cei care sunt diferenţiaţi. Caracteristica preferată este cea de diferenţiere. Prezentăm mai jos cele opt concepte esenţiale ale teoriei boweniene, în care diferenţierea sinelui este considerată foarte importantă.

1. Diferenţierea sinelui. In contextul unui sistem emoţional, diferenţierea sinelui reprezintă gradul relativ de autonomie pe care un individ îl păstrează, în timp ce rămâne în relaţie semnificativă cu ceilalţi. Aceşti indivizi pot transcende nu doar propriile emoţii, ci şi cele ale sistemului lor familial. De asemenea, astfel de persoane diferenţiate sunt mai flexibile, adaptabile şi mai autonome. Ca urmare, ele îşi trăiesc propriile emoţii şi, deşi nu sunt lipsite de conştiinţa emoţiilor celor din jurul lor, sunt capabile să menţină un grad de obiectivitate şi distanţă emoţională faţă de problemele emoţionale proprii sau ale altora. De aceea, se consideră că indivizii înalt diferenţiaţi au un eu solid („solid seif), mai integrat. Acesta reprezintă pentru Bowen conceptul de eu care este ghidat în principal de intelect, adică persoana poate acţiona sau lua decizii pe baza unor judecăţi raţionale.

Indivizii cu niveluri scăzute de diferenţiere tind să fie mult mai rigizi şi mai dependenţi emoţional de alţii, comportamentul fiind direcţionat mai degrabă de emoţii. Ei sunt ghidaţi preponderent de pseudo-eul („pseudo-self) lor. Acesta este un concept de eu care este negociabil cu alţii, sensibil la emoţii şi mai puţin la judecăţile raţionale. Astfel de persoane vor lua decizii bazate pe sentimente, nu pe principii logice, raţionale. De aceea, deciziile luate în momente diferite de timp nu vor fi în acord unele cu altele, dar indivizii cu pseudo-eu nu sunt conştienţi de această situaţie. Bowen descrie pseudo-eul ca un eu pretins, adică un eu fals, pe care persoana îl poate simţi ca fiind real, deşi nu este.

In terapia de familie boweniană se urmăreşte gradul diferenţierii sinelui la fiecare membru al familiei şi, în special, al copiilor (mai ales dacă aceştia sunt adolescenţi sau chiar maturi). Este mult mai probabil ca persoanele cu un grad mic de diferenţiere a sinelui faţă de membrii familiei care dezvoltă anumite simptome să prezinte şi ele, la rândul lor, alte, sau chiar aceleaşi, simptome, comparativ cu persoanele cu un grad mare de diferenţiere. De aceea, unul dintre scopurile terapeutice va fi creşterea gradului de autonomie a membrilor familiei, unii faţă de alţii.

Mai mult, conceptele de diferenţiere şi fuziune sunt foarte im­portante pentru Bowen (ca şi pentru oricare alt terapeut) şi în ceea ce priveşte ipotezele intergeneraţionale sau transgeneraţionale. Bowen consideră că persoanele care părăsesc familia de origine cu un pseudo-eu sau cele care sunt fuzionate cu familiile lor de origine tind să se căsătorească cu persoane cu care vor putea, de asemenea, să fuzioneze. Astfel, două persoane nediferenţiate tind să se găsească unele pe altele. Rezultatul va fi separarea emoţională de familia de origine şi fuzionarea soţilor. Asta presupune că pseudo-eul unuia dintre soţi se va baza pe pseudo-eul celuilalt, adică se vor uita unul la celălalt pentru a detecta diferite indicii în scopul alegerii modului de reacţie emoţională şi de luare a deciziilor. In felul acesta, „procesele familiale neproductive trec de la o generaţie la următoarea prin astfel de mariaje” .

2. Procesul emoţional familial nuclear. Acest concept descrie gama de pattern-uri relaţionale emoţionale din sisteme, dintre părinţi şi copii. Există patru mecanisme utilizate de familie pentru a face faţă anxietăţii când aceasta devine prea intensă în familia nucleu. Toate cele patru mecanisme pot fi folosite, dar, de regulă, o familie, mai ales dacă este fuzională, utilizează în mod predominant unul sau mai multe:

a Distanţa emoţională. Intr-un sistem familial fuzionai cu niveluri înalte de anxietate, un membru al familiei poate mări distanţa interpersonală atunci când el sau ea nu mai poate face faţă reactivităţii emoţionale. Frecvent, aceasta poate determina o distanţă mai mare decât doreşte, de fapt, individul.

b. Conflictul marital. Cantitatea de conflict într-un mariaj este o funcţie a gradului de fuziune din relaţie şi a intensităţii anxietăţii corespunzătoare. Poate avea loc un proces ciclic, în care conflictul este urmat de distanţă emoţională, o perioadă de apropiere caldă, apoi o creştere a tensiunii care precipită un alt conflict şi, astfel, ciclul se perpetuează.

c. Transmiterea sau proiecţia problemei către copil. De multe ori, problemele dintre soţi şi anxietatea acestora tind să fie evitate prin concentrarea lor pe unul sau mai mulţi copii. Cel mai comun pattern este ca mama să-şi concentreze o mare parte din energia sa emoţională pe un copil (ajungându-se chiar la fenomenul de fuziune simbiotică între mamă şi copil), în timp ce tatăl se distanţează şi este evitat în acelaşi timp. Copilului pe care părintele se concentrează îi sporesc reactivitatea şi fuziunea sistemului intelectual şi emoţional. De aceea, el este cel mai vulnerabil la dezvoltarea unor simptome.

d. Disfuncţia într-un soţ. In cazul unui cuplu cu un membru inadecvat sau disfuncţional, iar celălalt în mod deschis adecvat cu scopul de a compensa, se pot dezvolta roluri reciproce. Acest pattern poate lua amploare şi poate deveni solid dacă un membru al familiei dezvoltă o maladie fizică sau mentală cronică.

3. Triunghiurile sau triangularea. Acest concept este mult legat de cel al proiecţiei unei probleme asupra unuia sau mai multor copii. Un triunghi este unitatea de bază a interdependenţei în sistemul emoţional familial. Pentru Bowen, o diadă, adică un sistem de două persoane, este stabilă atât timp cât ea este calmă. Dacă apar factori stresori care determină creşterea nivelului de anxietate, diada poate rămâne stabilă, dar când anxietatea într-o diadă atinge un nivel mai ridicat, o a treia persoană va fi atrasă în câmpul emoţional al celor doi. De exemplu, naşterea primului copil determină apariţia unui triunghi format din cei doi părinţi şi copil. Sau, atunci când există un conflict între soţi, soţia poate apela la mama sa pentru a-şi reduce anxietatea, implicând-o şi pe aceasta în conflictele cu soţul; în felul acesta, apare triunghiul format din soţ, soţie şi mama soţiei. Triunghiurile într-o familie pot fi latente şi să nu se manifeste în mod deschis. Totuşi, aceste triunghiuri pot fi activate (şi se activează frecvent) în timpul perioadelor de stres. Bineînţeles, nivelul stresului sau al anxietăţii necesar pentru destabilizarea diadei este în strânsă legătură cu gradul de diferenţiere al celor doi.

4.Procesul proiectiv al familiei. Acest proces se referă la faptul că nivelul de diferenţiere al părţilor trece mai departe la unul sau mai mulţi dintre copiii lor. In mod obişnuit, un copil dintr-o familie va avea o implicare emoţională crescută cu unul dintre părinţi. Această supraimplicare poate varia de la părintele care e în mod excesiv îngrijorat de ce se întâmplă cu copilul până la părintele care este extrem de ostil acţiunilor copilului. Dinamica aceasta deteriorează capacitatea copilului de a funcţiona eficient în contexte sociale. Gradul de diferenţiere al părinţilor şi nivelul de stres în familie determină intensitatea procesului proiectiv al familiei.

5.Întreruperea (distanţarea) emoţională. In încercarea de a face faţă fuziunii şi absenţei diferenţierii în relaţiile lor interne, membrii familiei sau segmente ale sistemului extins se pot distanţa unul de altul şi pot deveni separaţi emoţional. Deşi individul care întrerupe poate părea că face faţă relaţiei cu familia, individul rămâne mai vulnerabil la alte relaţii intense. Ca rezultat al separării emoţionale, individul rămâne prins în sistemul emoţional al familiei şi poate fi mai puţin capabil să răspundă eficient la situaţiile de rezolvare a problemelor. Disfuncţia consecventă se poate manifesta şi în alte moduri, cum ar fi relaţii superficiale, boală fizică, de­presie şi comportamente impulsive.

6.Procesul de transmitere multigeneraţională. Tendinţa puternică de a repeta pattem-urile disfuncţionale ale conduitei emoţionale în generaţii succesive culminează cu nivelurile scăzute de diferenţiere a eului pentru anumiţi membri ai generaţiilor mai tinere. Bowen consideră că indivizii la niveluri echivalente de diferenţiere, deci fie diferenţiaţi, fie fuzionaţi, se găsesc unul pe altul şi se căsătoresc şi pot avea unul sau mai mulţi copii cu niveluri mai scăzute de diferenţiere. De aceea, ne putem aştepta ca aceste ataşamente sau distanţări să fie mai accentuate la copii decât au fost la părinţii lor. Deoarece pattern-ul repetitiv determină în mod succesiv niveluri mai scăzute de diferenţiere la generaţiile următoare, procesul culminează cu un ultim nivel de disfuncţie, adică ataşamentele (adică fuziunile) sau distanţările emoţionale care determină apariţia diferitelor simptome care fac ca persoana sau familia să recurgă la terapie.

7 Poziţia de frate sau soră. Vârsta mai mare şi distribuţia pe sexe între fraţi în aceleaşi generaţii au o puternică influenţă asupra comportamentului. Cercetările descriu roluri diferite pe care indivizii le manifestă ca rezultat al poziţiei lor în familiile de origine, cum ar fi copilul cel mai mare, sora mai mică, cel mai mic copil. De exemplu, într-o familie cu mulţi copii, ultimul copil, cel mai mic, poate să fie cu totul ignorat din punct de vedere afectiv, din cauza preocupării şi stresului părinţilor pentru asigurarea hranei şi securităţii familiei. Bowen sugera, de asemenea, că pattern-urile interactive dintre cuplurile maritale pot fi legate de rolurile indivizilor din familiile lor de origine.

8.Procesul emoţional al societăţii (regresia socială). Acest concept-cheie al lui Bowen are în vedere faptul că procesele caracteristice familiilor pot fi observate şi în interacţiunile la nivel social. De exemplu, deoarece există o anxietate crescută şi un stres continuu, cauzate de crimă, şomaj şi poluare, există şi o tendinţă socială către reactivitate emoţională şi o probabilitate scăzută a individului de a-şi utiliza eficient procesele emoţionale. Bowen observa că istoria recentă a societăţii noastre pare să reflecte acest tip de regresie, adică societatea poate face faţă cu succes unor factori stresori situaţionali acuţi, dar eşuează când factorii stresori se cronicizează. Din pricina stresului cronic, atât societatea, cât şi familia pierd contactul cu principiile sistemului lor intelectual şi vor acţiona în virtutea sistemului emoţional, pierzându-şi obiectivitatea.

 

 

Exerciţii şi teme pentru seminar

  1. Caracterizează fiecare stadiu prin care a trecut familia în care ai crescut.
  2. Ia-ţi câteva minute pentru a viziona, în plan interior, filmul evenimentelor importante din viaţa familiei tale. Observă cu atenţie acele resurse ale familiei care au facilitat desfăşurarea evenimentelor plăcute şi depăşirea cu succes a celor neplăcute sau mai puţin plăcute. Listează resursele familiei tale pe o foaie de hârtie.
  3. Stabileşte stadiul în care te afli acum cu familia pe care ţi-ai format-o şi menţionează care sunt provocările pe care le întâmpini.
  4. Realizează timp de 5 minute o diadă cu un coleg (o colegă), stând de vorbă despre orice. Când vorbeşte interlocutorul, tu ascultă şi observă procesul de comunicare, adică urmăreşte atât CE spune, mesajul verbal, cât şi CUM spune, tonul, inflexiunile, privirea, ges­turile, poziţia corpului. Comentează ulterior care elemente ar putea facilita relaţiile voastre de cuplu şi care le-ar putea bloca.
  5. Tu ce fel de dragoste manifeşti faţă de partenerul (partenera) ta? Argumentează.
  6. Evaluează cele nouă tipuri de intimitate din cuplul tău sau al unui cuplu pe care îl cunoşti bine.
  7. Care crezi că este propriul tău nivel de diferenţiere a sinelui? Argumentează. Apoi împărtăşeşte acest lucru cu unul dintre colegii cu care te-ai simţi confortabil făcând asta. Iţi spune ceva ceea ce simţi şi faci în împărtăşire despre abilităţile şi modul în care te dezvălui?
  8. In ce situaţii te-ai distanţat emoţional de membrii familiei tale şi în ce momente ai fuzionat?

9.    Ce consecinţe au decurs din poziţia ta în fratrie?

 

CAPITOLUL 4

Stres şi traume familiale

1. Evenimente stresante şi evenimente traumatizante

Familia se doreşte a fi, la momentul constituirii sale, unul dintre factorii de echilibru ai persoanei, poate chiar cel mai important. De-a lungul timpului, în numeroase cazuri, acest fapt se transformă în realitate, dar în altele, prea multe chiar, familia se transformă în izvor al suferinţei şi al izolării individului.

Orice familie traversează momente dificile care necesită reorga­nizări, renunţări la unele pattern-xm de comportament şi elaborarea altora. Aceste momente reprezintă surse de stres pentru familie.

Se consideră că există patru surse de stres pentru sistemul familial:

1    Contactul stresant al unui membru al familiei cu forţe extraconjugale(transferul social). De exemplu, dacă unul dintre soţi este stresat din cauza problemelor de la serviciu, el poate începe să-şi critice partenerul sau chiar să deturneze conflictul spre copii, atacându-i pe aceştia, cu sau fără motiv. Acest fapt poate duce la izolarea membrului tensionat prin alianţa celuilalt membru cu copiii, ca reacţie de apărare faţă de stres. Sau dacă un copil are dificultăţi de integrare în mediul şcolar, părinţii e posibil să reacţioneze diferit (mama poate exagera problema, în timp ce tatăl o poate minimaliza), ceea ce face ca graniţa în subsistemul marital să se rigidizeze.

2    Contactul stresant al întregii familii cu forţe extrafamiliale(schimbarea locaţiei,schimbarea puterii economice). Un sistem familial poate fi puternic afectat de efectele unei recesiuni economice, de mutarea într-un alt oraş sau altă ţară, mecanismele de rezistenţă ale familiei sunt ameninţate semnificativ de sărăcie sau de discriminare.

3     Stresul în perioada de tranziţie din familie. Există multe faze în evoluţia naturală a unei familii, iar ele necesită o negociere a unor noi reguli, ceea ce duce la conflicte. Acestea oferă membrilor familiei, dar şi familiei ca întreg, ocazii pentru o nouă creştere. Dacă aceste conflicte nu se rezolvă, ele duc în timp la alte dificultăţi. Exemplul este cel al tranziţiei copilului spre adolescenţă. Adolescenţa presupune multe contacte ale copilului cu lumea extrafamilială, iar statusul lui în această perioadă se schimbă. Relaţiile cu părinţii se modifică, el având nevoie de mai multă autonomie şi responsabilitate. Tranzacţiile subsistemului parental cu adolescentul vor trebui schimbate de la părinţi-copil la părinţi-adulţi tineri. Astfel, rezultatul va fi o adaptare reuşită. In unele cazuri, mama, de exemplu, poate rezista schimbărilor relaţiei ei cu fiul/fiica adolescentă, pentru că asta ar presupune schimbări în relaţia ei cu soţul. Astfel, în loc să-şi modifice atitudinea, ea poate ataca adolescentul şi submina autoritatea lui. Dacă tatăl intră în conflict de partea copilului, se formează o coaliţie cros-generaţională nepotrivită, care se poate generaliza până când toată familia se află în conflict. Dacă nu se produc schimbări adaptative, vor apărea seturi disfuncţionale, ce se vor activa ori de câte ori vor exista conflicte.

4      Stresul cauzat de o problemă idiosincratică (sensibilitate sau intoleranţă la…). Un exemplu de astfel de situaţie este prezenţa unui membru bolnav cronic sau retardat. Aceste probleme idiosincratice pot supraîncarcă familia, resursele şi mecanismele ei de rezistenţă, deoarece funcţiile membrului respectiv trebuie preluate de alţi membri ai familiei. Este posibil, de asemenea, ca într-o anumită fază de evoluţie a familiei şi a problemei cu care se confruntă să existe adaptare, dar mai târziu, adaptarea să fie îngreunată de intrarea într-o altă fază de evoluţie. De exemplu, o familie cu un copil autist se poate adapta în perioada în care este mic, dar poate să fie depăşită de dificultăţi atunci când acesta este mai mare.

Majoritatea familiilor suferă mari pierderi sau trec prin eve­nimente care acţionează negativ în structura lor profundă şi le împiedică funcţionalitatea normală. Am putea denumi aceste evenimente ca traumatizante. Ele produc traume nu doar în individul care este martorul sau subiectul care trece printr-un astfel de eveniment, ci şi în sistemul familial, în toate componentele sale: membrii, graniţe, funcţii, relaţii etc. Astfel, principalele diferenţe dintre evenimentele stresante şi cele traumatizante constau în:

-          intensitatea lor – cele traumatice sunt mult mai intens resimţite de persoană şi familii;

-          efectele lor asupra persoanei sau familiei – cele stresante produc dezorganizarea familiei pe o perioadă determinată, după care revin la starea iniţială de funcţionare, în timp ce evenimentele trau­matizante persistă mult în timp, poate pentru totdeauna şi produc schimbări de structură a familiei, care nu întotdeauna pot fi refăcute.

Oricum, graniţa între stresant şi traumatizant este foarte fină; ceea ce pentru o persoană sau familie este ceva stresant, pentru altele poate fi traumatizant (de exemplu, divorţul).

Evenimentele traumatice sunt definite ca „ evenimente care se află în afara orizontului normal de aşteptare (expectanţelor) şi, astfel, reprezintă pentru aproape toţi oamenii un stres sever”. Deoarece stresul este sever şi uneori astfel de evenimente au o durată îndelungată, efectele perturbatoare asupra personalităţii umane sunt de durată şi la niveluri profunde. Redăm mai jos scala factorilor sociali de stres la copii şi la adulţi.

 

Scala factorilor sociali de stres la copii

Cod Concept Exemple de factori stresanţi: Evenimente acute Circumstanţe de viaţă mai durabile
nu există

factori

Stresanţi

Nu există evenimente acute care să fie în relaţie cu tulburarea nu există circumstanţe de viaţă mai durabile care să fie în relaţie cu tulburarea
Uşor despărţirea de un prieten sau prietenă, schimbarea de şcoală aglomeraţia în condiţiile de locuit, certuri familiale
Mediu exmatriculare, naşterea unui frate sau a unei surori boala cronică şi invali-dantă a unui părinte, certuri constante ale părinţilor
Sever despărţirea părinţilor, sarcină nedorită, arest părinţi severi sau represivi, boala cronică şi mor­tală a unui părinte, diferite internări în spitale şi sanatorii
Foarte sever (extrem) abuz sexual sau maltratare corporală moartea unui părinte, abuz sexual repetat sau maltra­tare corporală
catastrofal Moartea ambilor părinţi boala cronică mortală
0 informaţii insuficiente sau nici o modificare a stării    

 

 

Scala severităţii factorilor psihosociali de stres la adulţi

 

Cod Concept Exemple de factori stresanţi: Evenimente acute Circumstanţe de viaţă mai durabile
1 nici un factor

Stresant

Nu există evenimente acute care să fie în relaţie cu tulburarea nu există circumstanţe de viaţă mai durabile care să fie în relaţie cu tulburarea
2 Uşor Ruperea relaţiilor cu un prieten sau prietenă; începerea sau sfârşitul şcolii; copilul părăseşte casa părinţilor aglomeraţie în condiţiile de locuit; certuri familiale
3 Mediu căsătorie, separarea de partener sau partenera; pier­derea locului de muncă; pensionare, avort spontan probleme maritale, dificultăţi financiare, certuri cu superiorii, statutul de părinte unic
4 Sever divorţ, naşterea primului copil şomaj, sărăcie
5 Foarte sever

(extrem)

moartea partenerului sau partenerei, diagnosticarea unei maladii somatice grave, starea de victimă a unei violenţe, propria maladie cronică severă sau a unui copil maltratare corporală durabilă sau abuz sexual
6 catastrofal moartea unui copil, sinuciderea partenerului sau partenerei, dezastru natural luarea ca ostatic, prizonieratul într-un lagăr de concentrare
0 informaţii insuficiente sau nici o modificare a stării    

 

Examinarea celor două scale din DSM III-R, ne arată că evenimentele familiale ce pot produce traume atât membrilor familiei, cât şi sistemului familial sunt următoarele:

  • Certuri violente în familie
  • Abuz fizic (bătăi frecvente)
  • Abuz sexual al copilului
  • Delincventa unui părinte
  • Separarea părinţilor
  • Divorţul părinţilor
  • Insatisfacţie profesională profundă a unui părinte
  • Şomajul unui părinte
  • Şomajul ambilor părinţi
  • Situaţie materială foarte precară
  • Boală fizică sau psihică severă şi cronică a unui părinte
  • Boală fizică sau psihică severă şi cronică a unui frate
  • Moartea unui părinte
  • Moartea ambilor părinţi
  • Moartea unuia dintre fraţi
  • Suicidul unui părinte
  • Suicidul unui frate

Sintetizând aceste evenimente, putem ajunge la câteva categorii de evenimente care destructurează familiile şi indivizii:

  • Abuzurile: emoţional, fizic, sexual;
  • Delincventa unui membru, în special părinte;
  • Separarea membrilor (prin părăsire, divorţ);
  • Sărăcie;
  • Şomaj;
  • Decesul unui membru;
  • Boala gravă a unui membru.

Toate aceste evenimente pot acţiona separat sau împreună, intensificându-şi în acest ultim caz forţa de destrucţie psiho-socială.

Se cuvine a diferenţia evenimentul traumatizant (familial) de situaţia traumatizantă. Aceasta din urmă cuprinde şi mediul în care se află persoana sau familia care trece prin evenimentul respectiv. „într-o viziune dialectică a conceptului de situaţie, factorii situaţionali se leagă întotdeauna de subiectul care trăieşte şi acţionează”. Persoana trăieşte o anume situaţie traumatică în particularitatea ei istorică şi individuală, astfel că încercările persoanei de a o depăşi este profund dependentă de această experienţă individuală. De aceea, întotdeauna situaţiile traumatizante vor fi diferite de la individ la individ, chiar dacă evenimentul traumatizant va fi acelaşi. Astfel, fiecare membru al familiei va percepe diferit şi va trăi diferit acelaşi eveniment. De exemplu, divorţul părinţilor poate determina la unul dintre cei doi copii ai familiei delincventă, pe când la celălalt să nu aibă efecte negative majore.

Înainte de a vorbi despre efectele lor ca situaţii traumatizante şi reacţiile pe care membrii sau familia ca întreg le au la ele, să descriem în câteva rânduri fiecare categorie în parte.

2. Evenimente traumatizante familiale. .Abuzul fizic, emoţional şi sexual

Cel mai des, termenul de „abuz” se foloseşte în limbajul juridic, dar el apare frecvent şi în limbajul psihologic. Dicţionarul explicativ al limbii române încearcă să ne lămurească afirmând că abuzul este o „încălcare a legalităţii” sau „întrebuinţarea fără măsură a unui lucru”, dar putem să înţelegem acest termen nuanţat atunci când ne referim la cele trei mari tipuri de abuzuri de care se ocupă psihologii şi mai ales psihoterapeuţii – abuzul fizic, abuzul emoţional şi abuzul sexual.

În primul rând, cel mai uşor de identificat şi de analizat este abuzul fizic. Vorbim de o persoană, fie adult, fie copil, că este victima unui abuz fizic, dacă acea persoană suferă o durere fizică (însoţită de cele mai multe ori şi de suferinţă emoţională), în urma unor acţiuni provocatoare de răni fizice, cum ar fi: bătăile, trasul de păr, arderea pielii cu ţigara sau legatul de mâini etc. Desigur, putem recunoaşte aici unele măsuri aşa-zis „educative” aplicate de părinţii mult prea zeloşi în a îndrepta comportamentul minorilor sau chiar al adulţilor „căzuţi în greşeală”. Nu înseamnă că a da o palmă peste fund copilului neastâmpărat constituie un abuz fizic la adresa lui, ci dacă aceste palme se înmulţesc, devin tot mai frecvente, puternice sau vizează şi alte părţi ale corpului (care evident sunt mult mai sensibile la atingere) şi lasă urme precum celebrele vânătăi, răni sau chiar, mai grav, mutilări ale corpului victimei, se ajunge la situaţia de abuz. Tot în categoria abuzului fizic pot intra suprasolicitarea şcolară şi exploatarea prin muncă.

Lucrurile nu sunt la fel de clare în situaţia abuzului emoţional. De data aceasta, abuzul este mult mai subtil şi vizează sentimentele şi personalitatea victimei. Este vorba despre comportamente mult mai greu de evidenţiat, deoarece nu lasă nici o urmă fizică – brutalităţi bine controlate, comportamente sadice, manifestări de respingere, neglijenţă, exigenţe disproporţionate faţă de vârsta copilului. Abuzul emoţional constă în a provoca în persoana cu care suntem în relaţie sentimente puternice de teamă, nesiguranţă, vinovăţie, nelinişte, ruşine, umilinţă, inutilitate, incapacitate, furie etc. Pe scurt, înseamnă ca victima să trăiască mult timp sub acţiunea unor emoţii negative, care au efecte puternic destructive asupra personalităţii ei. Formele sub care apare cel mai des abuzul emoţional este critica, autoritatea, ameninţarea, neîncrederea, respingerea, neglijenţa. O persoană excesiv de critică sau una care nu acceptă alte păreri sau care manifestă mai mereu o atitudine de neîncredere dă naştere în cel cu care este în relaţie la copleşitoare sentimente de inferioritate, ceea ce blochează manifestarea abilităţilor persoanei care ar putea duce la a se dezvolta liber şi armonios. Replici ca ,,Doamne, cât de neîndemânatic poţi să fii!”, ,Nu-i, dragă, facultatea de nasul tău”, sau ,N-am văzut copil mai neastâmpărat/prost/tâmpit etc. în viaţa mea!” sau ,Niciodată nu faci şi tu o treabă ca lumea!” subminează încrederea în sine a copilului sau partenerului care crede, sau ajunge să creadă, că aşa este el. Copilul, în special, nu poate face diferenţa între cum este el, cum poate fi el şi cum este perceput de părinte (sau învăţător, profesor etc). In felul acesta, el va deveni incapabil să îşi formeze o identitate de sine care să îl ajute să răzbată în viaţă, deoarece nu va avea suficientă încredere, putere de a lupta, capacitate de a se autoafirma, astfel încât să se respecte şi pe sine şi pe alţii. Va avea multe şanse de a deveni fie prea obedient, supus în permanenţă dorinţelor celorlalţi (pentru el fiind adevărate legi), fie rebel, agresiv, mereu împotriva tuturor celor ce încearcă să îi impună anumite norme sau reguli, inclusiv împotriva sa.

Foarte des critica determină în persoana care o primeşte senti­mentul că nu este acceptată aşa cum este. Acest lucru este foarte aproape de respingere. Dar, uneori, se ajunge chiar până la a respinge propriul copil sau partener, cu replici de genul: „Mai bine nu te aveam/ai muri ca să scap de tine”, ,JDe când te-am născut, ne-ai adus numai probleme”, „Tu ai stricat echilibrul familiei noastre”, „Mai bine te avortam/nu te adoptam”, ,Acum înţeleg de ce te-a părăsit fostul partener/mama ta”.

Neglijenţa presupune a ignora necesităţile de zi cu zi ale persoanei (de regulă, ale copiilor); ea poate fi mai degrabă fizică, ceea ce înseamnă a nu-1 hrăni, spăla, a-1 priva de somn sau de libertate, sau mai degrabă emoţională: a nu-i vorbi, a nu-i oferi atenţie şi dragoste, a priva copilul de posibilitatea de a se juca, de a explora lumea etc. Dar ele, de regulă, se combină, pentru că neglijenţa fizică duce automat şi la un grad de neglijare emoţională, ţinând cont că atingerea este calea prin care se manifestă grija, dragostea, tandreţea.

In cazul abuzului sexual, lucrurile se complică; avem de a face aici cu agresarea celei mai intime părţi a persoanei, adică a zonelor sale genitale, anale sau orale, fără acordul prealabil al acestora, în scopul obţinerii plăcerii sexuale sau de altă natură. Nu trebuie neapărat să fie vorba de un viol; acesta este doar un tip, foarte grav, de abuz sexual. Tot în categoria abuzurilor sexuale intră şi aşa-numitele „jocurile sexuale” (atingerea în scopul satisfacerii curiozităţii sau al obţinerii plăcerii a zonelor sexuale – sâni, vulvă, penis), care se practică uneori între copii, sau între un adult şi copii. Unele pot fi inocente(curăţenie sufletească), dar atunci când se forţează, când se trece peste refuzul persoanei de a participa sau când se apelează la mijloace de pedepsire dacă nu se participă la astfel de jocuri, putem vorbi de prezenţa unui abuz sexual.

Printre cele mai grave forme de abuz sexual se află forţarea persoanei de a participa la activităţi cu caracter sexual, cum ar fi pornografie, sex în grup, prostituţie.

Cel mai grav tip de abuz sexual care poate apărea în cadrul familiei este incestul, adică practicarea de relaţii sexuale între membrii unei familii. Şi incestul îmbracă mai multe forme, în funcţie de ce relaţie de rudenie există între membrii implicaţi în relaţiile sexuale: tată-fiică, mamă-fiu, bunică-nepot, văr-verişoară etc. Cel mai des întâlnit este incestul tată-fiică. Ar părea că incestul se întâlneşte doar în mediile sociale caracterizate prin educaţie deficitară, imora­litate, condiţii socio-culturale defavorizate, dar lucrurile nu stau aşa. El apare în toate tipurile de medii şi sub diverse aspecte (tipuri de relaţii sexuale).

Centrul Naţional pentru Abuz şi Neglijarea Copilului din SUA defineşte abuzul sexual ca reprezentând contacte şi interacţiuni între un copil şi o persoană adultă, în care copilul este folosit pentru stimularea sexuală a acelui adult sau a altei persoane. Abuzul sexual poate fi comis şi de o persoană sub vârsta de 18 ani, dacă acea persoană este, fie semnificativ mai mare decât victima (cu cel puţin 5 ani), fie într-o poziţie care-i oferă putere şi control asupra copilului.

Evident, abuzul sexual se asociază foarte frecvent cu abuzul emoţional şi fizic.

Abuzul sexual lasă urme adânci în personalitatea victimei, deoarece se asociază cu profunde sentimente de neputinţă (de a face faţă situaţiei), de vinovăţie (că nu a fost în stare să refuze sau să fugă etc), de murdărie, de respingere a propriei persoane şi mai ales a corpului, de teamă, mai ales că abuzatorii ştiu foarte bine să inducă în mod voit aceste stări. Deseori, apar gânduri şi tentative de sinucidere, cu scopul de a scăpa de durerea psihică pricinuită şi de povara secretului – cele mai multe victime ţinând ascuns acest fapt de teamă că nu vor fi crezute, că vor fi stigmatizate sau, mai rău, acuzate că ele au provocat în vreun fel actul respectiv. Alteori, efectele sunt atât de profunde şi stabilizate în personalitatea victimelor, încât ele ajung „victime perpetue” sau agresori.

Deşi există mitul conform căruia abuzatorii sunt persoane străine, studiile arată că persoanele care abuzează sunt de cele mai multe ori persoane din apropierea victimei, persoane pe care victima le cunoaşte şi chiar le investeşte cu un anumit grad de încredere. Dacă în cazul abuzului fizic şi al celui sexual abuzatorul este de cele mai multe ori conştient de ceea ce face, în cazul abuzului emoţional, uneori, persoana abuzivă nu este conştientă de efectele actelor sale. Astfel, persoane care au fost la rândul lor abuzate devin abuzatori cu scopul de a se simţi puternici, în control, de a se răzbuna într-un fel. Din practica noastră şi din literatura de specialitate, aflăm că cel mai des astfel de persoane sunt: părinţii, rudele apropiate, concubinii, cadrele didactice, medicii, preoţii, prietenii, şefii.

Nu doar bărbaţii sunt cei care abuzează, deşi numărul lor este semnificativ mai crescut datorită fiziologiei şi educaţiei care a existat multă vreme, dar, frecvent, apar femei care sunt experte în abuz emoţional sau femei implicate în abuzul sexual(care se îmbracă provocator). Vârsta nu are nici o importanţă, abuzatorii putând fi de vârste foarte diferite.

Toate aceste forme de abuz se regăsesc în denumirea generică de maltratare.

 

Delincventa unui membru

Delincventa unui membru este o situaţie care apare de cele mai multe ori în urma unor acte agresive sau contrare legii. Este o situaţie de patologie gravă familială. De aceea, ea este încă şi mai dureroasă pentru ceilalţi membrii ai familiei, deoarece, pe lângă modelul ineficient de educaţie pe care îl prezintă membrul delincvent, deseori se produce şi pierderea acestui membru prin detenţia care urmează actelor sale. Copiii părinţilor delincvenţi au deseori sentimente de jenă socială, de inferioritate, anxietate crescută, dificultăţi de adaptare şcolară şi socială, labilitate şi regresie emoţională, fragilitate morală, tendinţe exagerate spre izolare socială sau violenţă etc. Unul dintre cele mai grave efecte familiale ale acestui eveniment este perpetuarea modelului agresiv sau ilegal de comportament.

 

Separarea membrilor prin părăsire sau divorţ

Separarea de partener sau de familie este o situaţie din ce în ce mai des întâlnită în societatea noastră. Deşi pare a se banaliza prin frecvenţa de care dă dovadă, părăsirea, fie că este ilegală sau legală, prin divorţ, antrenează o mulţime de efecte psihologice negative asupra membrilor familiei şi asupra familiei care mai rămâne un urma acestui eveniment.

Divorţul poate fi definit ca „un complex psihosocial în aceeaşi măsură în care este un proces juridic”. Ea identifică şase dimensiuni ale experienţei de divorţ: emoţională, legală, economică, parentală, comunitară şi psihologică. Cuplurile aflate în divorţ pot să se confrunte cu probleme din toate aceste domenii în acelaşi timp, iar conflictul poate să se răspândească repede dintr-un domeniu în altul. Unele cupluri nu pot să-şi ofere unul altuia intimitatea şi distanţa de care amândoi au nevoie în momente diferite şi grade diferite. Aceste probleme pot conduce la o înstrăinare permanentă. Iar înstrăinarea poate merge până la înstrăinarea de sine însuşi. Incapacitatea de a tolera schimbarea şi dezvoltarea unuia dintre parteneri poate produce un divorţ emoţional, fie că este sau nu însoţit de un divorţ legal.

Conflictul cu privire la terminarea căsniciei este asociat cu dispute cu privire la alte probleme şi cu o proastă adaptare postdivorţ. Un indicator foarte des citat al unui divorţ dificil, şi poate singurul, este nerăbdarea unuia dintre soţi de a termina căsnicia cuplată cu lipsa de dorinţă a celuilalt. Negarea faptului că şi căsnicia este terminată, adesea contribuie la menţinerea conflictului, de vreme ce chiar şi o luptă aprigă este preferabilă variantei de a lăsa partenerul să plece. Cel care pleacă, la rândul său, se poate comporta contradictoriu, în modalităţi care sugerează că are unele dubii cu privire la terminarea definitivă a relaţiei. Această ambivalenţă poate cuprinde nu numai cuplul care divorţează, ci şi copiii, noii parteneri etc.

Partenerii la care persistă suferinţa provocată de pierderea partenerului au deseori dificultăţi în implicarea în relaţii şi activităţi, fie ele noi sau obişnuite. De multe ori, ei trebuie să înveţe să se descurce fără a mai depinde de altcineva, ceea ce este foarte greu, dacă nu chiar imposibil pentru cei care nu au cunoscut un alt model de trai. Aceasta implică autocunoaşterea şi autovalorizarea ca fiinţă umană interdependentă, care reuşeşte să-şi fie autosuficientă cu sau fără ajutor de la prieteni sau rude. Pentru divorţaţi, aceasta înseamnă a învăţa să se descurce cu probleme practice de care până atunci se ocupa fostul partener.

Bărbaţii divorţaţi tind să ducă o viaţă mult mai haotică decât cei căsătoriţi, dormind mai puţin şi aprovizionându-se cu dificultate.

Femeile divorţate, de asemenea, sunt gata să se simtă dezorientate şi multe caută ajutor medical pentru fenomene de depresie şi dificultăţi de somn şi alimentaţie, mai ales în primele faze ale separării. Deşi unii se pot agăţa cu nerăbdare de independenţa care le lipsise anterior, mulţi simt o frică profundă de a fi total singuri.

Pierderea unui partener prin divorţ a fost adesea comparată cu pierderea prin moarte. Există multe similarităţi înte sentimentele divorţaţilor şi cele ale văduvilor, deşi faptul că partenerul a plecat de bună voie va lăsa pe unii divorţaţi mai umiliţi şi cu mai multă amărăciune decât suportă în general văduvii. Cei divorţaţi tind adesea să fie considerabil mai tineri decât văduvii şi deci cu o posibilitate mai mare să se căsătorească, dar neadaptarea este complicată în ambele situaţii când aceştia menţin sentimente puternice de mânie, respingere sau vinovăţie.

Divorţul afectează foarte mult copiii. In trecut, în societăţile tradiţionale, exista tendinţa de stigmatizare a copilului ai cărui părinţi sunt despărţiţi, ceea ce ducea la o suferinţă acută a acestora. In societatea modernă, urbană, acest aspect aproape că nu mai contează, deşi unii copii încă mai reacţionează agresiv faţă de copiii din familiile „destrămate”. Deşi divorţul presupune desfiinţarea căsătoriei, mulţi parteneri renunţă în acelaşi timp şi la rolul lor de părinţi. Este necesar pentru buna dezvoltare a copilului ca amândoi părinţii să fie implicaţi în mod egal în procesul educativ familial. Ei sunt, din acest punct de vedere, dar şi din cel al copilului, indispensabili evoluţiei psihice a copiilor. De cele mai multe ori, copiii cu părinţi divorţaţi prezintă dificultăţi de adaptare şcolară şi socială, labilitate şi regresie emoţională, fragilitate morală, stări de anxietate, tendinţe exagerate spre izolare socială sau violentă etc.

Sărăcie, şomaj

Acestea se află pe lista factorilor stresori severi, deoarece, de cele mai multe ori, sunt în afara controlului membrilor familiei, ţinând mai mult de organizarea economică şi socială a societăţii din care face parte familia respectivă. Sărăcia şi şomajul ameninţă chiar integritatea fizică a membrilor, datorită lipsei de mâncare, apă sau adăpost şi a mijloacelor financiare şi materiale. Se asociază cel mai frecvent cu bolile grave, astfel că se creează rapid un cerc vicios, din care, o dată prinsă, persoana nu mai poate ieşi.

Aceşti factori sunt cei mai des invocaţi ca fiind responsabili de situaţia lor de către majoritatea persoanelor aflate la marginea societăţii, fie că sunt delincvenţi, vagabonzi, copii ai străzii, persoane adulte fără adăpost, cerşetori etc.

 

Decesul unui membru

Dintre toate evenimentele cu care se confruntă omul de-a lungul vieţii, moartea este unul dintre cele mai nedorite, inexplicabile şi terifiante. El nu produce doar teamă profundă, ci o suferinţă cu atât mai accentuată, cu cât persoana care decedează este mai semnificativă pentru cei rămaşi. Cu toate acestea, moartea ne pune în faţă o serie de întrebări, de provocări care ne forţează să modificăm ceva în noi, să schimbăm şi chiar să ne dezvoltăm. A pierde pe cineva sau ceva (nu doar prin deces) ne obligă să ne raportăm diferit la ceea ce rămâne, să schimbăm priorităţile, să ne continuăm diferit viaţa, să evoluăm.

Elementele pe care le considerăm a fi cele mai importante pentru analiza semnificaţiei fenomenului morţii şi pentru analiza reacţiilor de doliu pe care le au indivizii şi familiile sunt:

• Apartenenţa religioasă – persoane aparţinând diferitelor culte religioase vor avea atitudini şi credinţe diferite în faţa fenomenului morţii, şi, deci, comportamente diferite, ceea ce înseamnă că pot integra experienţa (în limbaj curent pot trece peste sau îşi pot reveni) mai rapid sau mai lent. Aici, un loc aparte îl au ritualurile de trecere specifice fiecărui cult religios (slujbele religioase, ritualul înmormântărilor, al pomenilor, al rugăciunilor etc).

  • Tipul de cultură generală sau profesională – vom observa, de exemplu, concepţii diferite despre fenomenul morţii la persoanele care-şi desfăşoară activitatea în domeniul medical (mai ales cele care lucrează chiar cu persoane muribunde) faţă de cele care cunosc mai multe din domeniul tehnic. Acest fapt se va reflecta cu siguranţă în reacţiile lor la pierderea unei persoane dragi.
  • Nivelul de educaţie – influenţează şi el semnificaţia pe care persoana o acordă morţii, în strânsă legătură cu tipul de cultură. De regulă, în societatea noastră nu prea se vorbeşte despre moarte, aceasta fiind oarecum negată, şi deci nu se fac nici un fel de pregătiri pentru acest moment important al existenţei umane. Totuşi, există comunităţi unde, deşi educaţia se rezumă la cea oferită de familie şi comunitate, se vorbeşte mai mult despre acest fenomen şi se construiesc atitudini specifice faţă de el, cu rolul de a ajuta supravieţuitorii să îşi continue viaţa. Moartea este văzută ca un alt fenomen natural, ca şi naşterea, de exemplu, şi, ca urmare, sunt construite ritualuri specifice.

De asemenea, la acordarea unei semnificaţii fenomenului morţii, dar şi la efectele acesteia asupra membrilor familiei contribuie şi contextul în care aceasta survine. Contextul va conţine aproape întotdeauna diferite elemente care vor aminti de persoana dispărută şi va constitui, uneori, un motiv pentru rudele sale de a nu reuşi să integreze experienţa de pierdere. In felul acesta, el rămâne în trecut, fără posibilitatea de a se ancora în prezent. Am identificat cel puţin 4 tipuri de contexte care pot influenţa reacţiile supravieţuitorilor:

  • Fizic – acasă, la muncă, în vacanţă;
  • Temporal – dimineaţa, seara, noaptea;
  • Social – singur, în familie, cu prietenii;
  • Spiritual – de sărbători (Crăciun, Paşti, ziua de naştere/onomastică).

La fel de important în înţelegerea familiilor îndoliate este tipul morţii. Prin tipul morţii înţelegem modalitatea prin care a survenit moartea membrului. In literatura de specialitate se găsesc, din când în când, nişte încercări de a tipologiza pierderile sau decesele. Am încercat mai jos să facem o sinteză, adăugând însă şi credinţele populare, care credem că sunt la fel de importante în procesul terapeutic, deoarece oamenii vin la terapie cu propriile concepţii (sau teorii implicite) despre viaţă şi moarte.

Identificarea acestor tipuri, care nu sunt neapărat independente unul faţă de celălalt, ajută la înţelegerea reacţiilor particulare pe care le prezintă supravieţuitorii şi la stabilirea unor ipoteze şi la ghidarea procesului terapeutic prin efectele diferite pe care fiecare tip le poate avea asupra supravieţuitorilor.

  • aşteptate vs. neaşteptate – de ex.: moartea unui părinte sau bunic ce suferă de o boală incurabilă este o moarte aşteptată, în timp ce moartea acestuia datorată unui accident, de circulaţie, de muncă sau casnic, este una neaşteptată;
  • fireşti vs. nefireşti – moartea este un fenomen firesc, care se întâmplă fără ca noi să îl putem împiedica, dar putem accepta mai uşor acest aspect doar în cazul oamenilor în vârstă; dacă moare un copil, oamenii tind să considere că această moarte este nefirească, deoarece este contrară legilor firii;
  • subite vs. lente – moartea subită apare, de regulă, în cazul unei persoane care a fost de curând diagnosticată cu o boală incurabilă şi la care procesul decurge extrem de rapid, în timp ce dacă procesul decurge în timp, putem vorbi de morţi lente, fapt ce permite o oarecare pregătire pentru momentul final;
  • violente vs. neviolente – dacă moartea survine în timpul unui accident sau persoana este victima unui homicid, se vorbeşte de morţi violente, iar în cazul unei morţi care survine în timpul somnului putem vorbi de o moarte neviolentă. Homicidul şi suicidul sunt tipuri de moarte violentă, neanticipată de cele mai multe ori şi nefirească. In aceste cazuri, trebuie avut în vedere că reacţiile supravieţuitorilor vor fi o mixtură de PTSD (stres posttraumatic) şi doliu, adică va fi vorba de un doliu complicat.
  • bune vs. rele – în popor se vorbeşte de morţi bune, atunci când ele nu implică suferinţa muribundului sau când persoana moare de bătrâneţe, în timp ce acele morţi care sunt precedate de suferinţă crescută sunt catalogate drept rele;
  • dorite vs. nedorite – există cazuri când moartea unui om aflat într-o mare suferinţă este dorită de cei din preajma sa pentru a curma suferinţa tuturor celor implicaţi; se leagă mult şi de controversatul subiect al eutanasiei. Totuşi, trebuie avute în vedere aici senti­mentele de culpă ce apar întotdeauna în astfel de situaţii. De asemenea, acest sentiment este cu atât mai prezent atunci când moartea este dorită, mai mult sau mai puţin conştient, şi nu există cel puţin în prezent nici o condiţie care să ducă la moartea celui în cauză; totuşi, chiar dacă moartea acestuia survine din cauze independente de cel care a dorit moartea, apare, de regulă, un val imens de sentimente şi gânduri de autoculpabilizare, mai ales în condiţii de imaturitate emoţională, când reapare gândirea magică de tipul „eu am cauzat moartea pentru că a fost un moment când am dorit să fie mort”. Evident, familiile vor fi mult mai afectate şi membrii lor vor putea fi profund afectaţi dacă moartea membrului de familie va fi violentă sau neaşteptată sau nefirească. Efectele negative cele mai puternice se înregistrează, de regulă, la decesul copiilor.

De asemenea, atunci când o familie pierde un membru al său, aceasta nu este singura pierdere. La ea se mai adaugă şi:

  1. Pierderea viselor şi speranţelor faţă de acea persoană;
  2. Pierderea unui statut (social/economic);
  3. Pierderea căminului (sau a ideii de cămin);
  4. Pierderea suportului emoţional din partea persoanei decedate;
  5. Pierderea unei identităţi familiale;
  6. Pierderea suportului social (cercului de prieteni).

Literatura de specialitate oferă 5 stadii generale prin care o persoană sau o familie trece după pierderea unei persoane dragi/ semnificative (cu mici diferenţe între autori):

1.  negare & izolare

2.  furie

3.  construcţie & târguire

4.  depresie

5.  acceptare

Aceste stadii pot fi însă întâlnite şi în cazul familiilor. Ordinea lor nu este obligatorie, uneori persoana revine la stadiile anterioare, alteori sare peste unele. Ele sunt însă utile deoarece ajută la identificare situaţiei prezente în care se află persoana sau familia.

Boala gravă a unui membru

Acesta este un alt tip foarte serios de eveniment traumatizant prin care poate trece o familie, deoarece el produce mutaţii profunde în structura familiei respective. De multe ori, ceilalţi membri ai familiei îşi organizează întreaga viaţă în jurul îngrijirii persoanei bolnave, fapt care determină, pe lângă avantajele şi menţinerea unui echilibru familial, şi sentimente de frustrare, inutilitate, disperare, furie şi chiar ură faţă de propria persoană sau faţă de bolnav. Acest lucru duce uneori la o atmosferă confiictuală, la eşec personal, la destructurarea relaţiilor sau sistemului familial.

Bolile care au poate cele mai puternice efecte negative asupra sistemului familial sunt cancerul, SIDA, handicapurile fizice şi mentale severe, paraliziile, bolile psihice severe. Ele determină sau se asociază foarte des cu celelalte evenimente traumatizante enumerate până acum, datorită costurilor materiale şi emoţionale implicate.

In toate cazurile, evenimentele sau situaţiile familiale menţionate mai sus determină iniţial aşa-numitul stres posttraumatic. Dacă ele persistă, atunci putem vorbi de constituirea unor traume, în adevăratul sens al cuvântului.

 

3. Trauma psihică

Trauma psihică poate fi difinită ca o experienţă vitală de discrepanţă între factorii situaţionali ameninţători şi capacităţile individuale de stăpânire, care este însoţită de sentimente de neajutorare şi abandonare lipsită de apărare şi care duce astfel la o prăbuşire de durată a înţelegerii de sine şi de lume.

Fiecare persoană traumatizată prezintă de multe ori mai multe tipuri de traume. De aceea, este important să fie stabilită aşa-numita traumă centrală. Trauma centrală este acea traumă care afectează cel mai puternic persoana, deci rana psihologică cea mai adâncă şi mai perturbatoare. O dată ce trauma centrală a fost identificată, toate celelalte traume, deoarece un eveniment traumatizant atrage după sine mai multe traume, pot fi percepute şi tratate efectiv ca fiind secundare.

Identificarea traumei centrale este vitală pentru o analiză contextuală a persoanei care a fost traumatizată şi pentru toate formele de consiliere sau psihoterapii scurte integrative. O dată ce persoana recunoaşte trauma centrală, ea sesizează elementele esenţiale ale procesului de recuperare sau, dacă se află într-un proces terapeutic, vede cum, pe măsură ce terapia asupra traumei centrale avansează, şi celelalte traume vor deveni părţi ale lucrului terapeutic.

O persoană  poate experimenta în viată următoarele traume centrale:

  1. Ameninţarea la adresa vieţii persoanei şi a pattern-wrz’/or de trai. Unele evenimente traumatizante afectează modul de viaţă al per­soanei mai puternic decât altele, deşi toate aduc o schimbare bruscă a pattern-urilor de viaţă. Războaiele, dezastrele naturale, violenţa, tâlhăriile sunt în acelaşi timp ameninţări specifice, dar şi difuze la adresa vieţii persoanei. Simptomele, aşa cum sunt specificate ele în DSM IV, pot fi tratate toate, dar ele sunt secundare faţă de ame­ninţarea primară, deoarece efectele în urma acestor evenimente afectează nu doar persoanele implicate, ci şi relaţii interpersonale, instituţii, organizaţii ale comunităţii, mediul de lucru etc. Totuşi, trauma centrală este perceperea unei ameninţări la adresa vieţii şi la adresa integrităţii pattern-urilor de trai.
  2. Ameninţarea integrităţii şi coerenţei eului. Apare clar în situaţii de invazie sexuală, viol, abuz. Se referă la întreruperea dezvoltării şi creşterii, la o discrepanţă între „cine sunt” şi „cine mă aştept să fiu”. De asemenea, apare în tulburarea de stres posttraumatic datorată torturii. Persoana a supravieţuit, dar a rămas cu lupta pentru recâşti-garea unei coerenţe de sine după umilinţă, încarcerare, tortură, şi cu zdruncinarea firească a mecanismelor de defensă, a rezistenţelor şi a stabilităţii mentale.
  3. Pierderea unei relaţii semnificative. Se produce în situaţii de deces, divorţ, separare şi alienare. Poate apărea şi în situaţiile în care un membru al familiei părăseşte casa familială pentru a se stabili în altă parte. Pentru unii, acesta este un fapt normal de viaţă, dar alţii îl percep ca pe o rupere majoră a legăturilor emoţionale. Alte relaţii se pot, de asemenea, modifica drastic; apar depresii, idei suicidare, comportamente hetero- şi auto-agresive. Relaţia se referă atât la persoane, cât şi la obiecte sau animale înalt semnificative pentru individ.
  4. întreruperea funcţionării normale a persoanei. Se întâlneşte foarte des la supravieţuitorii accidentelor rutiere, casnice şi de muncă. Unele persoane beneficiază de pe urma rănilor prin compensaţii băneşti, dar pentru altele durerea şi disabilitatea persistentă tulbură sănătatea, fericirea şi starea de bine. Cu atât mai clar se remarcă această   traumă   la   persoanele   care   au   suferit   modificări semnificative ale corpului sau desfigurări. Primul scop al acestor persoane este acela de a recâştiga cel puţin nivelul funcţional de bază, şi în cazul lor acceptanţa şi integrarea imaginii corporale schimbate vor fi secundare, căci nici anxietatea referitoare la imaginea corporală nu va fi dominantă.
  5. Pierderea viziunii asupra vieţii. Apare des la refugiaţi, care au trecut prin evenimente traumatizante grave şi pe o perioadă mai lungă de timp. De exemplu, femeile croate şi bosniace care au suferit violuri multiple de grupuri de soldaţi, care au fost obligate să îşi privească fiicele în timp ce erau violate şi ele sau au fost martorele uciderii soţilor şi fiilor lor, fără case, bani, identitate au pierdut orice simţ al unei lumi drepte. Credinţa lor într-un sentiment umanitar de bază a fost devastată. Când oamenilor li se distruge atât de mult viziunea asupra vieţii, este de aşteptat să întâlnim la ei simptome, nevoi şi tulburări care reflectă dezastrul intern şi catastrofele sociale. Ei au nevoie de ajutor terapeutic, dar mulţi dintre ei îl vor evita sau îl vor refuza tocmai datorită incapa­cităţii de a mai acorda un sens experienţei lor şi de a crede într-o posibilă perspectivă pozitivă asupra vieţii şi lumii lor.
  6. Perturbarea expansivităţii sufletului în contextul vieţii. Se întâlneşte la persoanele traumatizate sever care se simt alienate de propriul sistem de credinţe, de tot ce credeau despre ele că sunt. Se simt depărtate, de asemenea, de ceea ce le aparţinea cândva şi privaţi de surse de suport şi inspiraţie. Aceste persoane pot fi cele care au pierdut un membru al familiei prin suicid, cele supuse unor abuzuri fizice, sexuale, emoţionale grave încă din timpul copilăriei timpurii, cele care sunt atât de devastate încât nici un ajutor nu mai pare relevant sau nu pot găsi o cale de revenire. Pentru unii specialişti, această traumă ar fi un semn al amintirilor reprimate, mai ales în cazurile unde se suspectează un eveniment traumatizant în perioada infantilităţii sau a copilăriei. Principalele manifestări ale acestui tip de traumă sunt pierderea simţului de a fi viu, de a fi mobil, expansiv, de a fi parte a lumii întregi.

Sigur, ne putem întreba, dacă nu cumva stabilirea acestor traume centrale nu reprezintă încercarea terapeutului de a-şi controla propriile anxietăţi în faţa inconsistentelor, fricilor şi destructurării cu care se prezintă clienţii în cabinet; sau poate încercarea psihologului de a oferi un sistem de lucru cu situaţiile tulburătoare la care este martor. Dincolo de aceste întrebări, cele şase traume centrale îşi găsesc utilitatea în procesul de analiză a patologiilor individuale, familiale şi sociale, dar şi în procesele terapeutice, prin faptul că deschid larg accesul la explorarea reflecţiilor şi poveştilor pe care le dezvăluie clienţii. Ele încurajează persoana să conştientizeze care este trauma majoră care stă în spatele naraţiunii sale, pentru ca în felul acesta să îşi construiască împreună cu terapeutul un plan de recuperare sau chiar îmbunătăţire a propriei personalităţi şi a relaţiilor cu ceilalţi. Astfel, în haosul creat de evenimentul traumatizant, terapeutul are şansa de a încuraja contactul clientului, fie că este individul, fie că este familia, cu propriile sale resursele personale, sociale şi spirituale, poate chiar şi cu acelea care ar fi stat ascunse dacă nu ar fi existat acea traumă.

Evenimentele traumatizante, deci şi cele care se petrec în sistemele familiale, produc reacţii care afectează următoarele niveluri ale psihicului uman:

  • Nivelul de funcţionare (pe plan fizic, psihic şi social)
  • Viaţa afectivă
  • Imaginea de sine
  • Viziunea asupra viitorului
  • Sentimentul de împlinire

Iată care sunt cele mai importante reacţii ce se constituie la traumă, în detaliu (parţial cuprinse în DSM IV):

  • In sfera fiziologică: amorţirea responsivităţii generale (fizică sau psihică), nivel de excitare foarte crescut (arousal sporit) – reacţii exagerate şi imediate la stimulii obişnuiţi, insomnie, plâns, lipsa apetitului ce duce la scăderea greutăţii corporale, manifestări neurovegetative: palpitaţii, tahicardie, hiperhidroză, paloare, scă­derea sistemului imunitar (de unde frecvenţa crescută a diverselor boli) etc.
  • In sfera emoţiilor (aici sunt cele mai puternice reacţii): stare de şoc, temeri, groază, diverse anxietăţi, depresie, disperare, nepu­tinţă, neajutorare, melancolie, regret, durere, singurătate, tristeţe, furie, ură, vinovăţie, dezaprobare, neîmplinire şi gol existenţial.
  • In sfera cogniţiilor: amintiri, flash-back-uri, ruminaţii, gânduri cul-pabilizatoare, catastrofizante, negative, coşmaruri, tendinţa de a uita, de a reprima, de a nega pentru a nu mai simţi durerea, deperso­nalizare, derealizare, scindare, ideaţii suicidare. Foarte semnificativ este faptul că trauma produce o puternică zguduire a sistemului de valori şi de credinţe ale persoanei despre sine, alţii şi despre lume; ea duce la o zdruncinare durabilă a înţelegerii de sine şi a lumii, mai mult sau mai puţin cuprinzătoare. Este afectată imaginea şi stima de sine, precum şi capacitatea de a-şi imagina vreun viitor.

•      în sfera comportamentală: persoana se poate izola de ceilalţi, poate deveni agresivă, pretenţioasă, cicălitoare, haotică, poate renunţa la unele activităţi, la viaţa socială, poate apela la abuz de alcool, droguri, tutun sau poate să se suprasolicite profesional sau familial pentru a nu mai avea timp şi putere să simtă durerea. Chiar şi tentativele suicidare şi suicidele sunt des întâlnite.

Reacţia post-expozitorie trece prin mai multe faze; reacţia traumatică este varianta patologică de răspuns la expunerea la evenimentul traumatizant, iar varianta normală este denumită stres response.Fazele sunt următoarele:

  • Faza expozitorie peri-traumatică – răspunsul normal este format din ţipete, teamă, doliu şi reacţie de mânie. Starea patologică a experienţei este desemnată ca inundare cu impresii copleşitoare. Persoana afectată este cuprinsă de o reacţie nemijlocită şi se află adesea încă mult timp după aceea într-o stare de panică, epuizare, care ia fiinţă din reacţiile emoţionale care escaladează.
  • Faza (respectiv starea) de negare. Cei afectaţi se apără împotriva amintirilor din situaţia traumatică. Varianta patologică: compor­tament extrem de evitare, eventual susţinut de folosirea de droguri şi medicamente, pentru a nu fi obligat să trăiască durerea sufletească.
  • Faza (respectiv starea) de invazie a gândurilor sau imaginilor mnezice. Varianta patologică: trăiri cu gânduri şi imagini mnezice ale traumei care se impun.
  • Faza (respectiv starea) de perlaborare. Aici cei afectaţi se con­fruntă cu evenimentele traumatice şi cu reacţia lor personală.
  • Concluzie relativă (completion). Un criteriu este capacitatea de a-şi putea reaminti situaţia traumatică în cele mai importante părţi ale sale, fără a se gândi compulsiv la acestea.

Variantele patologice ale ultimelor două faze sunt aşa-numitele frozen states: stări de încremenire cu simptome psihosomatice, ca senzaţii corporale false de diferite naturi şi pierderea speranţei de a putea perlabora şi concluziona experienţa traumatică; mai departe, alterări de caracter ca o încercare de a nu mai trăi subiectiv cu expe­rienţa traumatică imposibil de stăpânit. Comportamentele de evitare extinse se transformă cu timpul în trăsături fobice de caracter. Tulburarea capacităţii de muncă şi tulburarea de a iubi pot fi văzute ca un semn al alterării caracteriale provocată de traumă.

 

4. Efectele traumelor familiale

Aşa cum spuneam mai devreme, nu doar individul poate suferi o traumă, ci şi familia ca sistem poate fi rănită din punct de vedre psihologic. Iată care ar fi reacţiile cele mai des întâlnite ale unei familii traumatizate:

  • Alterarea relaţiilor dintre membrii familiei. Acest lucru presupune modificarea semnificativă a calităţii relaţiilor dintre membrii. De exemplu, se poate trece de la relaţii de ajutor şi înţelegere la respingere, conflicte, izolare.
  • Alterarea ierarhiilor sistemului familial. De exemplu, în urma decesului unui membru care ocupa o poziţie ierarhică superioară, un alt membru să fie nevoit să îi ia locul, deşi nu are (încă) abilităţile necesare. Acest lucru se întâlneşte frecvent în cazul deceselor taţilor din familiile tradiţionale, când mama este cea care rămâne singurul părinte şi devine capul familiei. In alte situaţii, fiul, de regulă cel mare, este cel care preia conducerea familiei. Această poziţie este însă necunoscută acestui membru al familiei şi, de aceea, agravează modificările relaţiilor intrafamiliale.
  • Patologizarea graniţelor familiale. In urma evenimentelor stresante sau traumatizante, graniţele familiale pot deveni fie prea rigide (subsisteme sau membri separaţi nu îşi mai vorbesc, nu se mai întâlnesc), fie prea difuze (subsisteme sau membri suprapuşi, fuzionali, de exemplu toţi suferă de depresie sau toţi membrii sunt neputincioşi în faţa unei mame dominatoare şi agresive), ceea ce perturbă transmisia adaptativă de informaţii între subsisteme şi membrii familiei.
  • Patologizarea alianţelor dintre membrii familiei. Se referă la relaţiile intrafamiliale care pot să nu aibă un interes comun. Există două tipuri de patologie a alianţelor: deturnarea conflictului, sau „găsirea ţapului ispăşitor” (de exemplu, atunci când familia reduce tensiunea prin acuzarea unui singur membru al familiei, cum este cazul tatălui alcoolic), şi coaliţiile cros-generaţionale neadaptative. De exemplu, mama se asociază cu mama ei, bunica, împotriva tatălui agresiv.
  • Blocarea procesului evolutiv al familiei. Acest lucru se poate observa foarte des în cazul în care un membru al familiei decedează; unele familii rămân blocate în faza de evoluţie în care se afla, deşi ar fi existat posibilitatea de a merge mai departe în acest proces; de exemplu, copilul nu se mai căsătoreşte pentru a nu îşi părăsi părintele văduv. Situaţii similare se pot întâlni şi în cazul divorţurilor şi al bolilor grave ale părinţilor.
    • Dezmembrarea sistemului familial. Uneori, impactul evenimentului traumatizant poate fi atât de puternic încât determină pe unul sau mai mulţi membri ai familiei să se desprindă din sistemul familial şi să se izoleze sau să creeze un alt sistem familial sau de substitut. Aşa apar cazurile persoanelor fără adăpost, a copiilor care pleacă de acasă şi se căsătoresc doar pentru a scăpa de suferinţa provocată de familia de origine, a celor care se adăpostesc pe lângă biserici şi mănăstiri pentru a-şi găsi un sens etc.
    • Perturbarea relaţiilor familiei cu mediul exterior. In cele mai multe cazuri, evenimentele stresante şi traumatizante prin care trece familia provoacă închiderea sau izolarea sistemului familial de celelalte sisteme familiale (rude, prieteni sau vecini), ceea ce le opreşte accesul la posibile resurse de vindecare sau susţinere. Aşa se întâmplă în cazul violenţei domestice, când, de jenă sau teama că se va afla, membrii familiei nu vorbesc mai cu nimeni, mint sau chiar întrerup relaţiile cu cei din jur.

Toate aceste reacţii traumatice familiale funcţionează atât în calitate de efecte cât şi de cauză, menţinând şi agravând cercul vicios al suferinţei şi patologizării membrilor ei şi al sistemului ca ansamblu.

Cred că merită menţionat că nu toate persoanele sau familiile care trec prin astfel de situaţii traumatizante, fie ele grave sau multiple, rămân blocate în patologia psihică. Dimpotrivă, majoritatea îşi revin la o funcţionare normală, iar o mică parte chiar beneficiază în urma traumelor suferite. Este vorba despre persoanele sau familiile reziliente, care mobilizează în mod eficient resursele personale şi sociale ca răspuns la risc sau ameninţare, mobilizare ce duce la rezultate mentale sau fizice pozitive şi/sau rezultate sociale pozitive. Studiul unor astfel de familii sau persoane merită aprofundat şi dezvoltat pentru a afla care sunt motivele pentru care ele pot să gestioneze un astfel de proces de mobilizare a resurselor, în vreme ce altele se pierd şi se destructurează.

 

Exerciţii şi teme pentru seminar

  1. Analizează un eveniment stresant prin care a trecut familia ta şi stabileşte care au fost modalităţile de reacţie ale membrilor familiei şi a familiei în ansamblu.
  2. Ai următorul caz: o familie compusă din mamă, tată, un băiat de 10 ani şi o fată de 6 ani. Ambii părinţi au serviciu, cu program de la 9 la 18. Fetiţa urmează să intre şi ea la şcoală. Băiatul trece clasa a IV-a. De doi ani băiatul merge singur la şcoală, iar înainte mergea cu bunica. Bunica între timp s-a îmbolnăvit grav şi cei doi soţi au angajat o infirmieră să o ajute. Bunica locuieşte separat, într-un apartament apropiat de cel al familiei. Cum credeţi că va face această familie fată noii schimbări?
  3. Realizează împreună cu un coleg o analiză comparativă între efectele abuzului fizic asupra unui copil de 10 ani şi decesul unui părinte.
  4. Care crezi că ar putea fi efectele unui divorţ într-o familie asupra generaţiilor viitoare?

 

CAPITOLUL 5

Funcţionarea familiei

1. Familii funcţionale şi familii disfuncţionale

A stabili gradul de funcţionare al unei familii este o sarcină destul de dificilă. Cât de mult îţi poţi menţine obiectivitatea? Cât de uşor este să păstrezi opiniile şi valorile personale pentru tine şi să nu le impui sau să le transferi, voluntar sau involuntar, familiei pe care o evaluezi?

Cele mai clare repere de analiză ale funcţionalităţii familiei le furnizează orientarea structuralistă. Salvador Minuchin este recunoscut pentru punctul său de vedere vehement referitor la sănătatea familiei.

Claritatea graniţelor din familie reprezintă un parametru util pentru evaluarea funcţionalităţii familiei. Nu trebuie exagerat în ceea ce priveşte graniţele rigide sau difuze, deoarece ele se referă la stilul tranzacţional sau la un tip preferat, caracteristic familiei, pentru interacţiune, şi nu la o diferenţă calitativă între funcţional şi disfuncţional. Deci, nu se poate concluziona, dacă întâlnim într-o familie graniţe difuze sau rigide, că acea familie este disfuncţională. Majoritatea familiilor au subsisteme separate şi subsisteme suprapuse. De asemenea, depinde de etapa de evoluţie a familiei. În familiile cu copii mici, subsistemul mamă-copii tinde spre suprapunere, iar tatăl tinde spre separare în relaţia cu copiii mici, dar mai târziu el poate ajunge la suprapunere cu copiii mai mari. Când copiii au crescut şi mai mult şi încep să se separe de nucleul familial, subsistemul părinţi-copii tinde spre separare.

Totuşi, extremele sugerează un anumit grad de patologie familală. Un subsistem cu un grad ridicat de suprapunere între mamă şi copii, cu un tată foarte separat are ca efect subminarea independenţei copiilor, ceea ce poate duce la apariţia anumitor simptome la copii, de exemplu, anorexie, lipsa iniţiativelor, atacuri de panică, simptome psihosomatice etc. La fel, un grad crescut de separare între membrii familiei poate duce la un sentiment puternic de independenţă, dar nu stimulează manifestarea sentimentelor de loialitate şi apartenenţă, a celor de ajutor interpersonal şi suport emoţional atunci, când acesta este necesar. De aici, pot apărea comportamente simptomatice precum violenţă, depresii, dar şi multe tipuri de simptome psihosomatice.

Acest lucru este posibil pentru că o familie cu o slabă diferenţiere între subsistemele sale descurajează explorarea autonomă şi rezolvarea problemelor. De exemplu, cele dinspre polul rigidităţii tolerează o mare varietate de comportamente ale membrilor săi, iar stresul unui membru al familiei nu trece de graniţa rigidă, deoarece numai un nivel foarte crescut de stres va ajunge şi la ceilalţi membri ai familiei. La capătul opus, la polul graniţelor difuze, al subsistemelor suprapuse, dimpotrivă, comportamentul unui membru îi afectează puternic şi imediat pe ceilalţi membri, iar tensiunea psihologică, stresul care acţionează asupra unui individ, va reverbera puternic prin graniţele difuze şi va afecta celelalte subsisteme.

Una dintre funcţiile familiei este de a-şi susţine membri. Atunci când unul dintre ei este tensionat, ceilalţi membri simt nevoia să se adapteze acestei schimbări, deoarece ei urmăresc păstrarea integrităţii structurii sale, adică menţinerea homeostaziei.

Familia disfuncţională va fi familia care în urma stresului se va rigidiza. Fiecare membru va face acelaşi lucru ca în etapa anterioară, adică se va petrece un fenomen de regresie.

Sunt destinse patru elemente de patologie care pot afecta funcţionalitatea unei familii:

1. Patologia graniţelor;

2. Patologia alianţelor-relaţii intrafamiliale care pot să nu aibă un interes comun; două tipuri de patologie a alianţelor:

a)  Deturnarea conflictului sau găsirea „ţapului ispăşitor”;

b)  Coaliţiile transgeneraţionale neadaptative.

 

3.  Patologia triadelor – aranjamentele intrafamiliale instabile ce se pot forma între un membru ce se coalizează cu un altul împotriva unui al treilea membru.

4.  Patologia ierarhiei – copiii au mai multă putere decizională decât părintele.

Aceste tipuri le putem integra în şase arii:

  1. Structura familiei ca ansamblu – toate pattern-urile tranzacţio­nale alternative;
    1. Flexibilitatea sistemului familial;
    2. Rezonanţa sistemului familial care reflectă sensibilitatea lui la nevoile fiecărui membru;
    3. Contextul vieţii familiei respective – factorii de stres care acţionează asupra familiei, suportul familial;
    4. Stadiul de dezvoltare în care se află familia respectivă şi cum face faţă provocărilor şi stadiilor specifice fiecărei etape de dezvoltare;
    5. Apariţia simptomului în familia respectivă şi modul în care este menţinut.

Din punct de vedere strategic, simptomul are o funcţie care este aceea de a menţine echilibrul familiei. Simptomul este o reacţie la ceva. In cazul familiei disfuncţionale, simptomul aparţine întregii familii.

Astfel, familia funcţională ar fi familia caracterizată prin deschidere, cea care are graniţele bine conturate, dar flexibile.

Familia disfuncţională ar fi familia care neagă prezenţa vreunei probleme sau creează probleme acolo unde nu există. Acest tip de familie dispune de o structură ierarhică necorespunzătoare.

Orice organizare umană va întâmpina dificultăţi şi va fi disfuncţională dacă vor exista coaliţii între nivelurile ierarhiei. Dacă se cristalizează, ele generează disfuncţionalităţi.

Pe de altă parte, orice familie are nevoie de reguli şi în orice familie există un sistem de reguli care o guvernează.

Orientarea sistemică consideră că orice sistem are nevoie de o stare de echilibru.

Când o familie nu mai este în echilibru, mecanismele de feed-back vor tinde mereu să readucă familia la echilibrul iniţial. Metodele prin care se încearcă să se restabilească echilibrul pot deveni ele însele probleme. Din dorinţa de a păstra echilibrul, membrii familiei ignoră faptul că trebuie să se schimbe.

Dacă avem în vedere jocurile dintre membrii familiei, adică „un set de tranzacţii complementare ulterioare care înaintează spre un deznodământ previzibil şi bine definit” o familie disfuncţională este cea care nu conştientizează şi nu modifică regulile jocurilor lor, adică atunci când în interiorul sistemului, al familiei, există pattern-uri tranzacţionale blocate, rigide, care aparţin fie generaţiilor anterioare, fie familiei actuale.

Teoria boweniană – afirmă că nivelul de diferenţiere a sinelui va determina gradul de funcţionalitate şi de disfuncţionalitate al familiei; în sistemele fuzionale, diferenţierea este mică şi, ca urmare, familia are şanse mai mari să fie disfuncţională, iar în sistemele diferenţiate (separate), diferenţierea va fi mare, ceea ce va duce la funcţionarea normală a familiei.

Un alt element de apreciere a sănătăţii familiei este modalitatea ei de a face faţă stresului. Eforturile familiei de a se adapta situaţiei provocate de evenimentele stresante sau traumatizante presupun două etape distincte, dar interrelaţionate: reacţia la cerinţele imediate şi practice ale situaţiei şi stăpânirea şi gestionarea emoţiilor generate de evenimentul stresant. De către psihiatri au fost identificaţi 7 caracteristici ale comportamentului de adaptare:

  1. Explorarea activă a problemei;
  2. Exprimarea deschisă şi liberă a sentimentelor pozitive şi negative;
    1. Căutarea activă (propriu-zisă) a ajutorului de la ceilalţi, inclusiv prieteni, rude şi cei de la serviciile sociale;
    2. Împărţirea problemei în mai multe aspecte şi analizarea şi rezolva­rea lor pe rând, una câte una; de exemplu, în cazul unui adolescent rebel, părinţii trebuie să aleagă să se concentreze pe problemele majore ale vârstei, cum sunt drogurile, activitatea şcolară, decât să se centreze pe probleme minore, cum ar fi camera dezordonată.
    3. Conştientizarea stării de oboseală, a disconfortului emoţional şi a nevoii de a face pauze între eforturile cuiva. Astfel, o familie cu un copil cu multiple retarduri trebuie să accepte faptul că este nevoie de o „pauză”, departe de cerinţele copilului.
    4. Manifestarea flexibilităţii şi a dispoziţiei de a schimba comportamentul sau de a inversa rolurile în familie.
    5. Păstrarea unei încrederi de sine, dar şi faţă de membrii familiei şi menţinerea unei atmosfere de optimism vizavi de eventualele obstacole şi crize.

Eforturile de adaptare pot constitui ele însele surse de stres. „Violenţa familială, cum ar fi abuzul asupra copilului sau soţului/soţiei, poate fi percepută atât ca sursă de stres, cât şi ca modalitate de depăşire a problemelor. Cercetătorii sugerează că asemenea violenţă este de obicei un răspuns învăţat (automatizat) la stres. Un om care se simte „împins/călcat în picioare” la serviciu poate fi învăţat, imitând com­portamentul asemănător al propriului tată, că poate folosi violenţa împotriva soţiei sau copilului, pentru a demonstra că el încă este „şeful” acasă. Această repetare a comportamentului violent de la o generaţie la alta este cunoscută sub denumirea de „ciclul abuzului”.

Oricum, unele strategii de adaptare sunt mai funcţionale decât altele. Cele funcţionale sunt acele seturi de acţiuni şi atitudini care produc îmbunătăţiri în situaţia familiei. Iată câteva dintre cele mai bune/pozitive strategii de adaptare :

  1. Menţinerea unităţii familiei – alocarea unei perioade de timp pentru a face lucruri împreună cu copiii şi pentru a plănui activităţi extrafamiliale.
  2. Dezvoltarea încrederii de sine şi respectului de sine – învăţarea unor aptitudini care să ajute la adaptarea şi rezolvarea unei probleme.
  3. Dezvoltarea suportului social – petrecerea timpului cu prietenii şi familia, acceptarea ajutorului acestora, participarea în cluburi şi organizaţii comunitare.
  4. Dezvoltarea unei gândiri pozitive – rămânerea într-o sferă optimistă, chiar şi atunci când ne găsim în faţa unor probleme serioase.
  5. Studierea profundă a problemei – citirea de cărţi, înscrierea la cursuri de specialitate, căutarea sfatului medical sau de altă profesie.
  6. Reducerea tensiunii – fie prin exerciţii fizice, privind la televizor, întreţinând interesul pentru hobby-uri, vorbind deschis despre lucruri sau plângând.
  7. Dozarea eforturilor de adaptare – folosind mai multe strategii de adaptare într-o manieră echilibrată şi constituind, prin sinteza lor, una singură, în încercarea de a avea grijă de propria persoană şi de ceilalţi membri ai familiei.

 

2. Evaluarea familială

Înţelegem prin evaluare a familiei acel proces de analiză şi înţelegere a funcţionării familiei, incluzând rezultatele obiective ale tehnicilor de studiu al familiei, cât şi impresiile subiective ale cercetătorului (eva­luatorului). Uneori, evaluarea este considerată diagnoză familială, deşi termenii nu sunt chiar sinonimi. Ddiagnoza poate fi considerată ca un proces de etichetare a familiei, cum ar fi „familie dezorganizată”, „familie rigidă” sau, ca urmare a existenţei unui simptom bine definit, „familie schizofrenică” sau „familie a unui psihopat”.

Atunci când realizăm o evaluare, va trebui să luăm în seamă următoarele elemente:

  • Cum este structurată familia, care este componenţa subsistemelor familiei şi cum sunt graniţele dintre ele;
  • Cum sunt îndeplinite funcţiile familiei şi rolurile familiale; cine aduce bani în casă şi cine decide cum sunt cheltuiţi; cine determină alegerea profesiei copiilor şi cum; câtă afecţiune există între membri şi cum este ea manifestată în familie; părinţii mai au raporturi sexuale sau acestea sunt realizate în afara cuplului conjugal; cine se ocupă de creşterea şi educarea copiilor şi cum;
  • Care este structura de autoritate şi putere, cine şi cum conduce familia; de exemplu, deciziile sunt luate de tată, de mamă sau de copii? Sau există o împărţire a domeniilor de decizie între cei doi părinţi? Sau între părinţi şi bunici?
  • Care sunt regulile „oficiale” şi care cele „nespuse”, dar aşteptate; regulile oficiale se pot referi la: cine se ocupă de treburile casnice, cine duce copiii la şcoală, cine face lecţiile cu ei, cine are grijă de un părinte bolnav, cum şi cât de mult se dezvoltă relaţiile cu vecinii, rudele, prietenii copiilor, cum se petrec sărbătorile etc. Regulile „nespuse” se pot referi la cum se manifestă emoţiile în familie (respectul, iubirea, frustrarea, furia etc.) sau cine iniţiază un act sexual, cine este preferatul şi cine „ţapul ispăşitor”, cine salvează aparenţele în faţa celor din afara familiei, cine este victima, cine este agresorul şi cine salvatorul familiei etc.;
  • Care este climatul afectiv al familiei: cald, afectuos sau rece, distant, sau conflictual;
  • Care este nivelul de diferenţiere a sinelui membrilor familiei, în special al membrilor adulţi (deoarece ei vor servi ca model şi îl vor transmite mai departe copiilor); de regulă, nivelul de diferenţiere al partenerilor (părinţilor) va fi similar, iar mijloacele şi conţinutul mesajelor educative vor stimula dezvoltarea la copii a aceluiaşi tip de diferenţiere;
  • Cum, când, cine cu cine comunică, interacţionează şi care este conţinutul comunicării; de exemplu, într-o familie tatăl poate comunica în special ceea ce este legat de gestionarea banilor, în timp ce mama vorbeşte cu copiii tot ce este legat de creşterea şi educarea lor; sau tatăl poate interveni în educarea copiilor doar prin mijloace punitive, în timp ce mama are rol de oferire a afecţiunii (sau viceversa). într-o altă familie, de exemplu, unul dintre copii are rolul de a face legătura dintre fraţi şi părinţi; sau, de exemplu, doar mama discută probleme legate de sexualitate cu copiii, în timp ce tatăl se centrează doar pe subiecte legate de şcoală ş.a.m.d.;
  • Cum face faţă familia stresului şi simptomelor apărute în familie, adică mecanismele de coping ale familiei. De exemplu, în cazul unor evenimente stresante sau traumatizante, membrii familiei pot alege să nu vorbească despre eveniment, să îşi consume tristeţea, furia sau durerea separaţi unii de alţii sau, dimpotrivă, să îşi facă timp să discute, să plângă împreună sau să facă diverse ritualuri împreună; pot fi pro-activi atunci când apare un simptom sau pot fi pasivi, aşteptând să treacă de la sine, odată cu trecerea timpului sau cu creşterea copilului, dacă simptomul apare la copil (cum se întâmplă în cazul enurezisului); pot apela la alcool sau droguri, pot avea relaţii extraconjugale, pot pasa responsabilitatea altor persoane (rude, medici, profesori, bone etc).

Toate elementele de mai sus pot fi observate şi cu ajutorul aplicării unor instrumente de studiu şi evaluare ale familiei, cum ar fi:

  • Interviurile luate membrilor familiei referitoare la diferite aspecte ale vieţii familiale;
  • Scalele şi chestionarele;
    • Tehnicile proiective: desenul familiei şi alte variate forme: desenul cuplului marital, al fratriei, modelajul şi sculptura familială etc;
    • Tehnicile dramatice: jocul de rol, dramaterapia, psihodrama;
    • Genograma;
    • Harta cronologică a evenimentelor familiale.

Există şi alte modalităţi de evaluare familială. Dintre toate, vom aborda într-un capitol separat genograma şi desenul familiei, care pot fi considerate ca printre cele mai utile şi rapide modalităţi psihologice de diagnoză familială. Acestea ne pot ajuta să plasăm familia pe un continuum de la funcţional la disfuncţional şi să putem, dacă este cazul, să recomandăm intervenţii de consiliere sau terapie familială.

 

 

Exerciţii şi teme pentru seminar

  1. Fă-ţi o grilă de evaluare folosind elementele pe care ţi le-ai sugerat mai sus, care să te ajute să realizezi rapid o evaluare familială.
  2. Realizează o evaluare familială a familiei tale şi a colegului (colegei) tău (tale). Apoi, faceţi schimb de proiecte şi observaţi şi comentaţi diferenţele apărute.

 

 

CAPITOLUL 6

Psihosexologia

 

1. Scurt istoric al studiilor despre sexualitatea umană

Aşa cum menţionam şi la începutul manualului, deşi ca domeniu de studiu ştiinţific psihosexologia este relativ nouă, cunoştinţele despre sexualitatea umană au existat de foarte multă vreme. Ele au existat în religie, morală, medicină, psihologie, psihanaliză etc. Actualmente, psihosexologia studiază instinctul sexual şi comportamentele legate de el (C. Enăchescu, 2003, p. 18). Instinctul sexual este unul dintre instinctele fundamentale ale omului, el reprezentând un sistem de tendinţe naturale care determină şi dirijează un tip de comportamente, numite sexuale (la păsări schimbarea culorii penajului, dansuri). Comportamentele sexuale sunt cele care au cele mai mari şanse de a produce orgasmul, adică descărcarea tensională.

Sigmund Freud suprapunea instinctul sexual pulsiunii vieţii, numindu-1 Eros, şi îl opunea instinctului morţii, denumit Thanatos. Este adevărat că datorită instinctului sexual se produce actul de procreere şi, deci, perpetuarea speciei umane. Atunci când instinctul sexual este diminuat, nici reproducerea nu este posibilă, cel puţin pe cale naturală.

Instinctul şi comportamentele sexuale au fost multă vreme în atenţia religiei. Şi astăzi, încă, religia gestionează viaţa sexuală a multor indivizi, prin impunerea unor reguli, norme de comportare în urma stimulării sexuale, deşi multe dintre ele sunt în contradicţie cu descoperirile ştiinţifice referitoare la sexualitatea umană.

Primele studii ştiinţifice au fost realizate în secolul XIX, de către Sigmund Freud (1856-1939). Din concepţia sa, reţinem acum conceptul de libidou, considerat energia sexuală, a vieţii. Libidoul evoluează şi se manifestă diferit, în funcţie de vârsta omului. Asta a dus la conturarea a 5 stadii de dezvoltare şi maturizare a pulsiunii sexuale, ceea ce duce la modelarea personalităţii umane. Tot Freud a pus accentul pe normele sociale care îngrădesc manifestarea libidoului. Acest fapt era de altfel firesc, ţinând cont de epoca în care el trăia, epoca victoriană, când concepţiile şi regulile care guvernau viaţa sexuală erau extrem de rigide. Unele dintre ele nu au dispărut complet nici astăzi. Marele merit al lui Freud în sexualitate este că a schimbat complet mentalitatea cu privire la instinctul sexual şi la comportamentul sexual.

Un merit deosebit în această privinţă 1-a avut şi medicul englez Henry Havelock Ellis (1859-1939). El a încercat să compileze mai multe studii asupra sexualităţii. In 1896, publică volumul Studii în psihologia sexului. A fost cel mai obiectiv cercetător, mai ales pentru acea perioadă. A considerat şi femeile ca fiind fiinţe sexuale, la fel ca şi bărbaţii. De asemenea, a manifestat deschidere şi înţelegere faţă de deviaţiile sexuale, considerându-le inofensive şi a îndemnat societatea să le accepte.

Un alt cercetător important a fost Richard von Krafft Ebing (1840-1902). El s-a aplecat asupra patologiilor sexuale, dar nu a putut să se menţină obiectiv sau să manifeste o atitudine de înţelegere şi acceptare.

Magnus Hirschfeld (1868-1935) este un cercetător german cu merite deosebite în studiile sexuale. El a fondat primul institut destinat cercetărilor asupra sexualităţii. A realizat şi prima mare cercetare printr-un chestionar cu 130 de itemi, aplicat pe un număr de 10.000 de oameni. Tot el a înfiinţat şi primul centru de consiliere maritală şi s-a implicat în lupta pentru reforme legale privind sexualitatea. A oferit sprijin şi consiliere referitoare la contracepţie şi dificultăţi sexuale. Cu siguranţă, interesul său a fost stimulat şi de faptul că el însuşi era homosexual şi travestit.

În secolul XX, cele mai importante studii sunt cele ale americanilor: Alfred Kinsey şi colegii săi fac în anii ’40 o cercetare masivă asupra comportamentului sexual uman, iar William Maşter şi Virginia Johnson descriu manifestările fiziologice implicate în com­portamentul sexual şi explorează disfuncţiile sexuale, pentru care elaborează tehnici terapeutice.

Cam în aceeaşi perioadă, există şi studii întreprinse de antropologi asupra manifestărilor sexuale în alte culturi. Cei mai importanţi, din acest punct de vedere, sunt Margaret Mead şi Bronislaw Malinowski.

2. Teorii cu privire la sexualitatea umană

Există trei perspective teoretice care explorează şi încearcă să explice sexualitatea umană: cele evoluţioniste, cele psihologice şi cele sociologice.

In cadrul perspectivei evoluţioniste există sociobiologia, al cărei reprezentant de marcă este E. Wilson. Sociobiologia are ca scop înţelegerea comportamentelor sociale ale animalelor, deci şi a comportamentului sexual uman (fiind tot un comportament social al unui animal!). Două concepte sunt semnificative în acordul acestei teorii: cel de evoluţie şi cel de selecţie naturală.

Conceptul de evoluţie se referă la faptul că toate fiinţele vii deţin o formă actuală, care se datorează modificărilor graduale petrecute de-a lungul timpului în materialul genetic al generaţiilor anterioare. Adică, aceste vietăţi au evoluat astfel până au ajuns în forma actuală.

Termenul de selecţie naturală reprezintă procesul natural care determină supravieţuirea doar a acelor organisme care s-au adaptat în timp la mediul înconjurător. Pentru înţelegerea sexualităţii umane, acest lucru arată în felul următor: s-au păstrat acele caracteristici sexuale care au permis reproducerea şi evoluţia speciei umane. De altfel, multe din emisiunile de pe canalul Discovery despre sexualitatea umană au ca explicaţie această perspectivă evoluţionistă. Te invit să le urmăreşti cu încredere, sunt foarte interesante şi instructive.

In cadrul perspectivei psihologice, avem trei tipuri de teorii:

a.  teoria psihanalitică

b.  teoria cognitivă

c.   teoriile învăţării

In centrul teoriei psihanalitice elaborată de Sigmund Freud stă conceptul de libidou. Aşa cum aminteam şi mai devreme, acesta evoluează, conturând personalitatea umană. Stadiile de maturizare sexuală, de maturizare a libidoului, după Freud, sunt:

  • stadiul oral – perioada cuprinsă între naşterea şi înţărcarea copilului (0-1/2 ani). In această etapă, libidoul este concentrat în jurul cavităţii bucale. Copilul are nevoie să sugă, dar prin supt obţine şi senzaţia de plăcere; astfel, gura este o zonă erogenă -adică sensibilă la stimularea sexuală, la obţinerea plăcerii – foarte timpurie şi ea rămâne aşa întreaga viaţă;
  • stadiul anal – perioada cuprinsă între 1,5 ani şi 3 ani, când libidoul este organizat în jurul zonei anale. Deci această zonă devine pre­dominant erogenă acum. Copilul obţine plăcere prin procesul de defecare (expulzie vs. retenţie). Acum se formează tendinţele active şi pasive, legate mult de tendinţele sado-masochiste;
  • stadiul falie – cuprins între 3 şi 5 ani. In această perioadă pulsiunile orale şi anale se unifică, iar libidoul se concentrează în zona genitală. Copilul începe să îşi exploreze intens organele genitale;
  • stadiul de latenţă – perioada cuprinsă între 5/6 ani şi 11/12 ani, care face trecerea de la sexualitatea infantilă la cea adolescentină. Se manifestă complexele (Oedip şi Electra), ceea ce are puternice efecte asupra formării identităţii psihosexuale a persoanei;
  • stadiul genital – cuprins între 11/12 ani şi 18/20 de ani, când se definitivează organizarea funcţiilor sexuale. Astfel, persoana devine capabilă de funcţionare sexuală normală.

A trece prin toate aceste faze este normal şi de aşteptat. Evident, ca în orice etapizare, reperele temporale sunt orientative. De asemenea, unele persoane se pot bloca din punct de vedere psihosexual în una dintre etapele iniţiale.

Aşa cum probabil Vă amintiţi şi de la psihologia generală sau cea a vârstelor, Freud vorbeşte şi de două principii opuse cu care operează psihicul uman: principul plăcerii şi cel al realităţii. Aceste principii ghidează comportamentul uman diferit. Principiul plăcerii presupune „căutarea de a evacua şi de a reduce anumite tensiuni psihice, căutarea plăcerii descărcării pulsionale asociate compulsiei la repetiţie a unor experienţe”. Principiul realităţii „ia în considerare limitările, interdicţiile, temporizările necesare pentru ca descărcarea pulsională să nu aibă un aspect distructiv pentru subiect”. De altfel, Freud a stabilit funcţionarea psihicului uman pe niveluri. El a denumit aceste niveluri instanţe psihice şi le-a etichetat astfel: id, ego şi superego. Să  le reamintim pe scurt. Id-ul reprezintă sediul instinctelor, al pulsiunilor care se cer satisăcute; conţine necesităţile profund umane, a căror satisfacere determină supravieţuirea umană. Id-ull este organizat după principiul plăcerii şi este sursa energiei psihice. Ego-ul reprezintă instanţa organizată după principiul realităţii; el face trecerea de la instinct la realitate, adică de la nevoie, la satisfacerea efectivă a ei. Superego-ul este reprezentat de ansamblul normelor, regulilor, valorilor, idealurilor pe care le învăţăm de la societatea în care trăim, adică de la familia noastră, grupurile din care facem parte, cultura, religia şi tipul de educaţie primită. Tot acest ansamblu are rolul de a transmite ego-ului condiţiile în care pot fi satisfăcute pulsiunile id-ului. De aceea, între id şi superego se nasc conflicte care sunt mediate de ego. Unele conflicte sunt foarte puternice, deoarece sunt determinate de un superego prea punitiv sau restrictiv. Ele se pot menţine o viaţă întreagă, ducând la perturbări ale funcţionării sexuale, aşa cum se întâmplă pentru multe persoane cu educaţie sexuală rigidă sau eronată.

Teoria cognitivă se referă la totalitatea modalităţilor de gândire care influenţează comportamentul sexual, modul în care gândirea influ­enţează emoţiile implicate în sexualitate. Evident, modul în care ne formăm concepţia despre propria sexualitate, sexualitatea celorlalţi, va influenţa modul în care ne vom exprima sexualitatea. Plecând tocmai de la această premisă, psihologul Sandra Bem a alcătuit un inventar al aşa-numitei scheme sexuale – Inventarul Sexual Bem – în care apar anumite caracteristici considerate definitorii pentru sexul feminin şi pentru cel masculin. Mai multe detalii despre acest inventar găseşti în „Psihologia vieţii de cuplu”, a Iolandei Mitrofan şi C. Ciupercă (2002, p. 131).

Teoriile învăţării au în vedere faptul că oamenii învaţă să îşi manifeste instinctul sexual şi, deci, comportamentele sexuale sunt pre­luate de la semeni. Trei tipuri de învăţare sunt importante:

  • prin condiţionare clasică – reprezentativ fiind cercetătorul rus Ivan Pavlov. Teoria pavloviană a condiţionării este utilă în explicarea unor fenomene sexuale, cum ar fi fetişismul sau atracţia sexuală ce apare în anumite locuri, de exemplu, doar pentru că s-a asociat cu trăirea unei excitaţii în locul respectiv, la un alt moment;
  • prin condiţionare operantă – reprezentativ fiind psihologul ame­rican B.F. Skinner. Această condiţionare se realizează prin reîntărire, fie pozitivă (recompense), fie negativă (pedepse). Multe comportamente sexuale se modelează în funcţie de felul cum au fost reîntărite. De exemplu, masturbarea produce plăcere, ceea ce întăreşte comportamentul, dar dacă aceasta este pedepsită de către o persoană semnificativă pentru copil, atunci ea va apărea în condiţii modificate, în sensul că se va produce probabil în baie sau dormitor cu uşa încuiată sau doar atunci când este singur acasă. Anxietatea produsă însă de interdicţie sau culpabilizare va duce la intensificarea comportamentului masturbator datorită tensiunii care se cere a fi eliberată prin orgasm. Sau, o femeie ale cărei prime experienţe sexuale au generat durere, va tinde să evite actul sexual sau să experimenteze în continuare disconfort sau durere;
  • prin învăţare socială – reprezentativ fiind psihologul american Albert Bandura. Aici, un rol determinant îl joacă învăţarea prin imitaţie şi prin identificarea cu celălalt. Un concept al lui Bandura eficient şi în înţelegerea comportamentului sexual este acela de auto-eficienţă, adică un simţ al competenţei în folosirea unei abi­lităţi. Această auto-eficienţă determină încrederea pe care un individ o are în capacitatea sa de a atrage sexual, de a realiza un act sexual satisfăcător şi de a fi capabil de intimitate sexuală cu un partener.

Perspectiva sociologică se centrează pe modul în care societatea stimulează sau inhibă anumite manifestări sexuale. Există trei ele­mente de bază ale acestei perspective:

  • Orice societate va regla sexualitatea umană;
    • Instituţiile sociale fundamentale (familia, şcoala, biserica etc.) vor crea, influenţa şi determina anumite reguli care vor modela comportamentul sexual uman;
    • Comportamentele sexuale vor fi considerate normale sau potrivite într-o cultură, dar aberante sau nepotrivite într-o altă cultură.

 

Exerciţii şi teme pentru seminar

  1. Un bărbat vede o femeie atrăgătoare sexual. Care ar fi mesajele pe care le-ar transmite id-ul său? Dar ego-ul său? Dar superego-ul?
  2. Dă exemple de comportamente sexuale proprii care s-au păstrat datorită unor recompense şi de comportamente sexuale care s-au stins sau pe care le-ai modelat datorită pedepselor.
  3. Descrie în maxim 350 de cuvinte concepţia ta cu privire la sexualitatea ta. După ce terminăm cursul, revezi descrierea şi analizează dacă apar idei noi sau anumite emoţii.
  4. Dă-ţi câteva minute în care să te aşezi comod şi să îţi reaminteşti care au fost persoanele care au avut impact asupra dezvoltării tale sexuale. Cine ţi-a fost model? Pe cine ai imitat? Cu cine te-ai identificat?
  5. Cum ai putea explica cu ajutorul teoriei evoluţioniste glumele privind atracţia sexuală a bărbaţilor pentru femeile cu sânii mari şi a femeilor pentru bărbaţii musculoşi?

 

 

 

 

 

CAPITOLUL 7

Dezvoltarea psihosexuală de-a lungul vârstelor

 

1. Caracteristicile dezvoltării sexuale la copii şi preadolescenţi

Nu se poate vorbi despre sexualitate, îndeosebi aceea a copilului, fără să ne gândim din nou la S. Freud. Şi asta, deoarece Freud a avut şi un alt mare merit: acela de a aduce la lumină sexualitatea infantilă, adică de a scrie public, fără ruşine şi culpabilizare, că sexualitatea se manifestă încă de la naştere. Acest lucru era binecunoscut înaintea sa, dar era considerat un pericol pentru sănătatea copilului. Asta a dus la construirea a numeroase aparate, care mai de care mai ingenioase, care să interzică atingerea organelor sexuale. Şi în zilele noastre persistă ideea că atingerea organelor sexuale de către copil este periculoasă, deşi nimeni nu a întâlnit pe cineva care s-a prostit sau a înnebunit în urmajocului cu organele genitale.

Mai mult, chiar, descoperirile recente şi posibilităţile de vizualizare a evoluţiei fătului în uterul matern au arătat că viaţa sexuală este dinamică de la concepţie, nu doar de la naştere. Comportamentul sexual este, astfel, prezent încă din perioada intrauterină: băieţii prezintă erecţie, iar la fetiţe se produce lubrifierea vaginală. În plus, încă de atunci, apar primele elemente de legătură emoţională între mamă şi copil, ataşamentul, fapt ce stă la baza dezvoltării capacităţii de a intra în relaţie cu cineva, de a crea intimitate. Oricum, fătul este diferenţiat sexual din momentul concepţiei. Este necesar să îţi aduci aminte că există:

  • sexul genetic: cromozomii 46 XY – pentru sexul masculin – şi 46 XX – pentru sexul feminin;
  • sexul gonadic: structura gonadelor feminine şi masculine;
    • sexul fizic sau corporal: dat de caracterele sexuale primare – organe sexuale interne şi externe – şi caracterele sexuale secundare – sâni, musculatură, constituţia corpului, pilozitate, voce etc;
    • sexul trăit – se referă la identitatea sexuală pe care persoana simte că o are, căreia consideră că-i aparţine.

Bazele diferenţierii sexuale sunt:

  • Fiziologice – prezenţa cromozomilor diferiţi pentru cele două sexe, ceea ce determină diferenţierea caracterelor sexuale primare şi secundare;
  • Psihologice şi sociologice – acestea sunt foarte numeroase şi sunt predispuse la o analiză valorică, deoarece nu putem ignora că există încă o tendinţă destul de accentuată a societăţii de a considera caracteristicile masculine ca fiind mai „bune”, mai „potrivite” decât cele feminine, percepute „negative”, „slabe” etc. Totuşi, masculinul şi femininul coexistă în structura noastră psihologică. Carl Jung afirmă că la naştere Şinele este nediferenţiat şi hermafrodit. In timp, în el încep să se diferenţieze tendinţele masculine şi feminine. El vorbeşte de existenţa a două complexe: complexul eului şi complexul contrasexual. Complexul eului se referă la eul feminin sau mas­culin, conform sexului biologic, în timp ce complexul contrasexual se formează prin activarea arhetipului feminităţii, numit Anima, şi al arhetipului masculinităţii, numit Animus, în timpul experienţelor copilului cu părintele de sex opus. Astfel, fata va avea un complex contrasexual masculin, format în urma experienţelor sale cu tatăl, iar băiatul va avea un complex contrasexual feminin, construit în urma experienţelor sale cu mama. Acest proces de formare a complexelor contrasexuale rămâne în mare măsură inconştient.

Influenţele psihologice în formarea identităţii sexuale în perioada copilăriei şi preadolescentei se referă la:

  • Formarea ataşamentelor faţă de figurile maternă şi paternă sau faţă de substitutele parentale, aşa cum ne explică teoria ataşamentului a lui John Bowlby. Modul în care se formează acum ataşamentul -sigur sau anxios – va influenţa profund modul în care persoana va construi intimitatea erotică şi psihologică cu partenerul de cuplu.
  • Modul în care este realizată atingerea fizică de către părinţi; aici o mare contribuţie are psihanalistul englez D. Winnicott, care vorbeşte de trei roluri ale mamei: unul, de susţinere şi purtare fizică şi emoţională a bebeluşului, care la început depinde de funcţionarea mamei; al doilea, de manipulare a copilului, care se referă la toate acţiunile de îngrijire, îmbrăcare, mângâiere şi toate tipurile de atingere – aici putem întâlni mame care îşi suprasaturează copilul de atingeri sexuale, putându-se merge până la abuzuri sexuale; în fine, cel de-al treilea rol este cel de prezentare a obiectelor, exact în momentul în care acesta are nevoie de el, pentru a evita lipsirea copilului de experimentarea nevoii (dacă i se dă prea repede) sau pentru a nu se simţi anihilat de nevoia şi furia sa (determinarea suprimării dorinţei bebeluşului dacă obiectul i se dă prea târziu).
    • Primele manifestări ale copilului din stadiul oral (după Freud); acum, obiectul pulsiunii sexuale este sânul matern; există două tipuri de manifestări orale: tendinţa de a suge şi tendinţa de a muşca sânul. Ele se metamorfozează ulterior în manifestările sexuale ale adultului în intimitatea actului sexual.
    • Manifestările din timpul stadiului anal şi reacţia părinţilor faţa de ele; există şi aici două faze:
    • – una în care plăcerea este obţinută prin expulzia materiilor fecale – faza sadic anală – şi
    • -a doua-cea în care plăcerea este provocată de reţinerea materiilor fecale -faza de retenţie. Această fază este începutul opoziţiei faţă de do­rinţele parentale. Stadiul anal conduce treptat copilul către polarităţi precum: expulzare-retenţie, activism-pasivitate, supunere-opoziţie. De aceea, aici îşi are originea manifestarea de tip sado-masochist a unora dintre persoane.
    • Manifestările copilului din perioada falică; acum sursa pulsiunii migrează spre organele genitale. „Satisfacţia provine din erotismul uretral şi din masturbare. Erotismul uretral reprezintă investirea libidinală a funcţiei urinare, marcată iniţial de a lăsa să curgă, iar apoi de cuplul retenţie-erecţie. Masturbarea, mai întâi legată direct de excitaţia provocată de micţiune (masturbare primară), reprezintă ulterior o sursă directă de satisfacţie (masturbare secundară)”. Obiectul pulsiunii este penisul, la ambele sexe. „Nu este vorba despre penis în accepţiunea sa de organ genital, ci despre penis ca organ al puterii, al împlinirii narcisice: de unde diferenţa dintre organ-penis şi fantasmă-falus, obiect mitic al puterii şi potentei. Acest obiect introduce copilul în dimensiunea fie a angoasei de castrare (băiat), fie a angoasei de lipsă (fată): negarea castrării având ca scop, pentru fiecare dintre sexe, protejarea copilului împotriva conştientizării acestui lucru”. De aceea, atingerea penisului şi a vulvei este o experienţă foarte comună la copii, ceea ce necesită o atitudine naturală şi firească a părintelui. în felul acesta, copilul descoperă propriul sex şi acest lucru îl ajută să se poziţioneze în una din grupările sexuale: el este „fată” sau „băiat”. începe să se contureze sexul trăit, adică identitatea sexuală.
    • Formarea şi rezolvarea celor două tipuri de complexe: Oedip şi Electra. Spre finalul stadiului falic, obiectul pulsiunii trece de la penis, la partenerul de sex opus din cuplul parental, sursa pulsiunii fiind în excitaţia sexuală căutată în posesia acestui partener. îţi reamintesc, succint, ce reprezintă cele două tipuri de complexe. Complexul Oedip presupune atracţia sexuală a băiatului faţă de mamă, adică obiectul pulsiunii sale este figura maternă. Pentru a cuceri mama, băiatul pune în joc şi libidoul, dar şi pulsiunea agresivă. Pentru că nu o poate poseda în mod real, băiatul va căuta să obţină iubirea şi stima mamei. Tatăl reprezintă rivalul, dar şi modelul de comportament potent (viril, puternic). Se manifestă acum o competiţie agresivă, sau prin căutarea băiatului să îi fie pe plac tatălui, în cadrul unei poziţii homosexuale pasive (Oedip inversat). Complexul Electra se manifestă astfel: „decepţia de a nu fi primit un penis de la mamă o face să se îndepărteze de aceasta şi, în consecinţă, să schimbe obiectul libidinal. Această schimbare a obiectului libidinal o conduce pe fetiţă către un nou scop: să obţină de la tată ceea ce mama i-a refuzat. Astfel, în vreme ce fetiţa renunţă la penis, ea caută să obţină de la tată o despăgubire sub forma unui copil: renunţarea la penis nu se înfăptuieşte decât după o tentativă de despăgubire: să obţină drept cadou de la tată un copil, să îi aducă pe lume un copil. In raport cu mama, fetiţa dezvoltă o ură geloasă, foarte încărcată de vinovăţie, cu cât mama rămâne o sursă deloc neglijabilă a unei părţi importante din satisfacţiile pulsionale pregenitale”. Re­zolvarea acestor complexe se face treptat, prin reorientarea libidoului către alte obiecte de satisfacţie din grupurile din care face parte copilul (socializare) şi prin investirea proceselor intelectuale.
    • Tot în jurul vârstei de 4-5 ani, copiii încep să fie preocupaţi de relaţiile sexuale, de fenomenul naşterii copiilor, de rolurile sexuale, de aşteptările celorlalţi faţă de ei ca urmare a apartenenţei la un sex sau celălalt.
    • Manifestările din perioada de latenţă; acestea nu au fost studiate de Freud. El credea că acum complexul oedipian se diminuează. Puberul manifestă o atitudine de respingere a sexualităţii, adică se comportă de parcă sexul ar fi ceva foarte urât, chiar scârbos. Deseori, auzim preadolescenţii jurând că ei nu o să sărute niciodată şi nici nu o să facă sex. Acum, apare un soi de homosexualitate, în sensul că prieteniile se organizează pe sexe (,fetele cu fetele” şi „băieţii cu băieţii”) şi chiar apare o opoziţie, luptă între sexe.

Influenţele sociologice asupra dezvoltării sexuale ale copiilor se referă la stereotipurile culturale de gândire şi cele atitudinale faţă de cele două sexe, modalităţile diferite de educare ale copiilor, tipurile de jucării pentru fetiţe, respectiv, pentru băieţi etc. O descriere foarte interesantă a socializării diferenţiate a copiilor o găsim la Cristian Ciupercă în lucrarea sa Viitorul copiilor sau copiii viitorului (Ed. Sper, Bucureşti, 2001).

 

2. Caracteristicile dezvoltării sexuale la adolescent

In această perioadă, există câteva caracteristici fundamentale ale dezvoltării psihosexuale:

  • Dezvoltarea fizică a corpului şi a organelor sexuale;
    • începutul manifestărilor fiziologice ale sexualităţii; la fete, asta înseamnă creşterea sânilor, apariţia părului axial şi pubian, a menstrelor; la băieţi, se modifică vocea, apar pilozitatea şi primele poluţii.
    • La adolescenţă apare furtuna hormonală, ceea ce determină modificări de comportament, în sensul apariţiei instabilităţii afective la fete şi a conduitelor agresive la băieţi. De asemenea, se accentuează tensiunea sexuală care se cere a fi descărcată, fie prin masturbare, fie prin act sexual. Are loc o intensificare a manifestărilor masturbatorii, mai ales la băieţi;
    • Primele relaţii sexuale şi primele manifestări ale dificultăţilor şi patologiei sexuale. Relaţiile sexuale sunt, de regulă, de scurtă durată, fără menţinerea pe perioade îndelungate a aceluiaşi partener, datorită instabilităţii emoţionale specifice vârstei. Cei mai mulţi adolescenţi percep actul sexual ca sport, ca manifestare a virilităţii lor, în timp ce fetele adolescente tind să asocieze sexul cu dragostea (sau îndrăgostirea). Din păcate, datorită acestei imaturităţi, a necunoaşterii fiziologiei şi anatomiei organelor sexuale şi/sau a metodelor contraceptive, a carenţelor afective din familiile de origine, mulţi adolescenţi se confruntă cu apariţia unor sarcini nedorite sau copii nedoriţi. Postura de părinte-adolescent este dificilă, deoarece cei mai mulţi dintre ei nu sunt pregătiţi pentru acest rol; în plus, ei sunt puşi în situaţia de a renunţa la visele lor şi a lua un nou drum de evoluţie personală.
    • Participarea la grupurile de egali, prieteni şi existenţa modelelor de rol sexual;
    • încercările de stabilire a unui sistem propriu de valori, inclusiv faţă de sexualitate;
    • Definitivarea identităţii psihosexuale, în care rolul fundamental le revine părinţilor sau substitutelor parentale.

Să examinăm în continuare cum contribuie interacţiunea părinţi-copii la formarea sex-rolului.

Triunghiul familial – fundamentul construcţiei psihosexuale

Copilul nu se situează pe o axă tată-fiică sau mamă-fiu. El trăieşte, în primul rând, într-un triunghi tată-mamă-copil şi participă cu toată fiinţa sa la relaţia familială. Trăieşte într-o simbioză extrem de puternică cu cuplul parental, încât se poate simţi răspunzător de toate neînţelegerile şi momentele de separare ale acestuia. Realitatea cuplului parental simbolizează în ochii copilului complementaritatea contrariilor ce asigură menţinerea lumii, motiv pentru care acesta ţine foarte mult la menţinerea unităţii cuplului părinţilor săi. Predispoziţia lui naturală pentru adaptarea echilibrată la mediu îi permite copilului să-şi găsească în mod spontan un tată sau o mamă de substitut, în condiţiile în care cei naturali nu răspund nevoilor sale fundamentale. Rezultă, deci, că toate figurile care au participat mai mult sau mai puţin la creşterea copilului participă şi la formarea complexelor parentale. Un bunic afectuos poate compensa figura unui tată insensibil, reechilibrând astfel încărcătura emoţională a complexului patern. Important este să existe cineva în preajma copilului. Drama multor copii contemporani de aici vine: sunt lipsiţi de repere. Când amândoi părinţii lucrează de dimineaţă până seara, nu mai au timp şi energia necesară să-şi petreacă ceva vreme cu copiii lor. Aceştia cresc într-un fel de vid, iar imaginile parentale pozitive nici măcar nu au şansa să apară. Identitatea masculină sau feminină a copilului rămâne nedefinită. Un aspect decisiv pentru formarea identităţii psihosexuale este climatul psihic pe care îl creează acasă ambii părinţi, „climat care condiţionează profund procesele arhetipale constelate şi complexele formate. Succesul sau eşecul individului în relaţionarea cu membrii sexului opus este în mare parte determinat de experienţa extensivă trăită în copilărie prin interacţiunile repetate dintre tatăl şi mama sa şi, de asemenea, de relaţia individuală a părinţilor cu copilul lor. In acest context, valoarea personală atribuită de fiecare părinte celuilalt este în mod special semnificativă pentru dezvoltarea sexuală a copilului.

„Formarea complexului contrasexual anima este prilejuită de existenţa în psihicul obiectiv a imaginii colective a femeii, imagine moştenită care există în interiorul bărbatului, cu ajutorul căreia înţelege natura feminină. De-a lungul dezvoltării, băiatul îşi reprimă ma­nifestarea unor calităţi, trăsături feminine sau înclinaţii naturale, care sunt definite cultural ca inacceptabile pentru identitatea sexuală a eului. Toate aceste conţinuturi se grupează în jurul imaginii arhetipale. La aceste faţete mai contribuie experienţele prilejuite de contactele reale pe care bărbatul le-a trăit cu feminitatea în toate ipostazele ei, în timpul vieţii sale. Dintre acestea din urmă, desigur, semnificativă este relaţia subiectivă cu propria mamă. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte originea şi sursele complexului animus la femeie. Datele empirice demonstrează că, în mare măsură, caracterul animei este determinat de natura subiectivă şi obiectivă a relaţiilor cu mama. In acest sens, dacă mama are o influenţă negativă asupra băiatului, anima se va exprima prin conduite irepresibile în care se manifestă iritabilitate, depresie, incertitudine, insecuritate, susceptibilitate. In aceeaşi ecuaţie intră şi conduite dominate de teama de boli, de accidente, de dispoziţii sumbre şi de idei suicidare. In situaţia unor influenţe pozitive şi a unei relaţii pozitive băiat-mamă – de care însă acesta nu se poate elibera -anima astfel structurată va influenţa prin sentimentalism, susceptibilitate şi vulnerabilităţi afective, hipersensibilitate”.

Animus apare ca personificare masculină a inconştientului feminin şi este în mod fundamental influenţat de relaţia reală, dar mai ales subiectivă a fetiţei cu tatăl ei. Caracteristic pentru o influenţă parentală negativă este rigiditatea opiniilor dublată de un comportament dur, implacabil, rece, încăpăţânat, insensibil. In stadiul de identificare, influenţa animusului negativ e vizibilă în pasivitatea şi paralizia tuturor sentimentelor.

In faza de proiecţie, caracteristică pentru adolescenţă, dar nu numai, identificarea inconştientă a unei alte persoane cu imaginea animei/animusului este zdruncinată, în primul rând, de artificialitatea unor atribuiri care nu au consistenţă în personalitatea femeii/bărbatului respectiv. Pe măsură ce proiecţiile sunt retrase, prin procesul de conştientizare, relaţia tinde să capete din ce în ce mai mult atributul de autenticitate. „In acest sens, anima pentru bărbat şi animusul pentru femeie au funcţia de a lărgi sfera conştiinţei prin integrarea unor conţinuturi care permit eului schimbări de atitudini, noi perspective. Este posibilă, aşadar, prin conştientizarea unor elemente ale animei/animusului extensia Eului, prin autoîntelegere şi autocunoaştere.”

Tipurile de relaţie părinte-copil, care îşi pun amprenta asupra formării identităţii psihosexuale a adolescenţilor.

Cuplul tată-fiică

Tatăl tăcut, tatăl incestuos, tatăl puritan şi tatăl tiranic sunt cele patru variante de taţi .

Relaţia cu un tată absent facilitează idealizarea acestuia de către fiica sa şi determină formarea unei femei care încearcă cu toată fiinţa ei să se facă plăcută, să fie în centrul atenţiei tuturor. De timpuriu, fetiţa ajunge să creadă că tatăl ei nu-i vorbeşte pentru că nu este destul de frumoasă sau de inteligentă, sau destul de bună pentru a fi iubită. Ajunge chiar să se simtă vinovată de tăcerea tatălui şi începe să se submineze: „Nu sunt interesantă. Nimeni nu mă place. Nimeni nu mă vrea”. Din acest moment, tânăra începe să-şi ţeasă destinul amoros, căci, dacă pe de o parte se subestimează, pe de alta idealizează bărbatul şi umple golul cu fantasma prinţului din poveste. „într-o zi, prinţul meu va veni” s-ar putea traduce în multe cazuri: „într-o zi, tatăl meu va veni, îmi va vorbi şi, în sfârşit, voi exista ca femeie”. Este evident că, în această situaţie, primele ei relaţii vor avea un final catastrofal, deoarece nici un bărbat nu va putea înlocui o imagine ideală de bărbat. Sentimentul de a nu fi valoroasă şi de a nu fi niciodată o femeie dorită o va marca întreaga viaţă, iar şansele ca ea să aibă o viaţă de cuplu armonioasă sunt aproape inexistente.

Tatăl incestuos este cel care determină, de asemenea, mari probleme în asumarea şi manifestarea rolurilor de sex adolescentelor. Victima abuzurilor sexuale este afectată grav atât în identitatea ei sexuală, cât şi în ceea ce priveşte sentimentul ei de a exista. Acestor persoane le este foarte greu să rămână în contact cu propria lor vieţuire şi să întreţină relaţii de intimitate cu cei apropiaţi. Această dificultate de a exista, trădează o preţuire de sine care a fost total distrusă de gestul tatălui său. Când o fiică este victima unui incest, integritatea ei corporală este extrem de afectată, încât riscul de a se oferi oricărui bărbat este foarte mare. Studiile dovedesc că majoritatea prostituatelor sunt victime ale incestului. Pentru că nu au fost respectate, nu izbutesc nici ele însele să se respecte. Adesea îşi urăsc tatăl şi pe toţi bărbaţii care le sunt clienţi. Poate să devină exhibiţionistă. Pentru a nu-i aparţine tatălui, decide să se ofere privirii tuturor.

Incestul afectiv este şi el extrem de dăunător pentru construirea identităţii psihosexuale a fetei. Tatăl parazitează viaţa sexuală a fiicei, fiind incapabil s-o lase să-şi trăiască singură viaţa proprie. Este cazul copiilor parentificaţi – cei nevoiţi să devină părinţii propriilor părinţi. Aceşti copii nu se pot separa de părinţi pentru că se simt culpabili dacă i-ar abandona. Relaţiile pe care le vor avea vor fi cu persoane extrem de dependente, la fel ca şi părinţii lor.

Tatăl puritan se află la antipodul tatălui incestuos. Acest puritanism exacerbat este motivat de aceeaşi dorinţă incestuoasă. La tatăl incestuos există trecerea la act, la tatăl puritan se instaurează interdicţia sau nevoia de inhibiţie a actului. In marea majoritate a cazurilor, tatăl nu se atinge de fiica sa adolescentă. Această răceală şi mai ales tăcerea care o însoţeşte au efecte nefaste asupra fiicei sale. Printr-un astfel de comportament, tatăl îi poate provoca fetei sale adolescente prima şi cea mai mare suferinţă din iubire. Când ea începe să devină femeie, când e mândră că în sfârşit seamănă mamei, un bărbat, prin tăcerea lui, îi spune că atributele ei par a fi periculoase.

Două tipuri de reacţii ale fetei putem înregistra în acest caz: fie îşi pune farmecele în evidenţă pentru a seduce şi a atrage atenţia, fie, dimpotrivă, încearcă să refuze diferenţa sexuală, purtând veşminte suficient de largi pentru a-şi acoperi rotunjimile şi a-şi ascunde, în felul acesta, feminitatea.

Aşadar, erosul patern, când se manifestă în mod adecvat, este un factor determinant în evoluţia unei fete. El ajută la dezvoltarea unui animus pozitiv, care susţine încrederea în sine şi spiritul de iniţiativă. Indiferent că este absent fizic, absent cu gândul, distant, sau de-a dreptul abuziv, relaţia pe care i-o oferă fiicei sale o răneşte, iar ea va adopta comportamente reprezentând reacţii la suferinţă, dar care n-o vor vindeca şi nu-i vor oferi posibilitatea să-şi integreze o identitate psihosexuală aducătoare de satisfacţii personale în viaţa de cuplu.

Tatăl tiranic sau despotic este cel care îşi terorizează fiicele prin rigiditatea regulilor pe care le impune adolescentelor, din nevoia de a-şi exercita controlul absolut asupra lor, gândindu-se că în acest fel le poate proteja mai mult. Nu reuşeşte însă decât să-şi alimenteze orgoliul de a stăpâni şi de a dispune şi de a sădi în inima fiicelor puternice sentimente de ură şi dorinţă de răzbunare. Adevărate amazoane, ele se vor lupta cu stoicism cu toţi bărbaţii din viaţa lor, nereuşind să se împlinească ca femei lângă nici unul dintre ei.

Psihanalista americană Linda Shierse-Leonard, în cartea sa Fiica tatălui său, surprinde o serie de atitudini pe care femeile le adoptă ca reacţie la traumele provocate de tată. Din perspectiva autoarei, fetele pot rămâne eterne adolescente sau, dimpotrivă, pot deveni amazoane.

Eternele adolescente sunt acele fiice care, private de sprijinul patern în dezvoltarea lor psihologică, rămân prizoniere nevoii lor de a plăcea bărbaţilor sau adoptă o atitudine de revoltă, construindu-şi o armură de nepătruns. Ele îi lasă pe alţii să le creioneze viaţa. Unei astfel de femei îi este foarte greu să aibă iniţiativă şi să ia hotărâri. In loc să acţioneze în propriul ei interes, preferă să se adapteze la schimbările pe care viaţa sau bărbaţii le hotărăsc pentru ea şi se refugiază într-o lume de fantasme când situaţia devine prea greu de controlat.

Linda Shierse-Leonard identifică patru tipuri de eterne adolescente:

  • păpuşica dulce – este cea care, deşi pare foarte sigură pe ea, fiind mândră şi încrezătoare, trăieşte o permanentă teamă de abandon, angoasa fetei neglijate de tatăl ei. Deşi se poate revolta uneori, acuzându-şi partenerul, ea va rămâne pasivă şi dependentă.
  • fata de sticlă – este cea care se refugiază în cărţi sau în lumi imaginare, invocând pretextul fragilităţii şi hipersensibilităţii şi devenind în felul acesta o fantomă a celei care este.
  • seducătoarea – este fata care trăieşte din plin bucuria momentului prezent, refuzând orice fel de responsabilitate şi de obligaţii, devenind astfel varianta feminină a lui Don Juan. Îi vine deci foarte greu să se angajeze într-o relaţie durabilă. În relaţie cu mama şi tatăl ei, această femeie nu a căpătat simţul propriei valori, iar revolta o împiedică să realizeze o relaţie adevărată cu bărbatul care-i place.
  • marginala – este cea care se identifică cu un tată ajuns obiect de ruşine, care s-a revoltat împotriva societăţii sau a fost respins de aceasta. Fetiţa a fost mişcată de drama tatălui şi a rămas prinsă în ea. În orice situaţie, ea va simţi nevoia să critice şi să-şi afirme diferenţa, fiind combativă, dar niciodată nu va acţiona în consecinţă. Se va refugia în alcoolism, drog, prostituţie sau sinucidere, fiind extrem de deprimată. Printre ele se numără şi cele agresate sexual de tată, fete care nu mai reuşesc să-şi capete respectul de sine.

Eternele adolescente suferă, după cum s-a putut observa, de pasivitate, amazoanele procedează exact invers, fiind hiperactive. O femeie care a trăit teroarea unui tată tiranic va încerca să reuşească în lume uzând de aceeaşi autoritate despotică, ea le va face celorlalţi ceea ce tatăl i-a făcut ei, le va impune ceea ce el i-a impus. Amazoanele devin femei ale datoriei şi ale principiilor.În loc să caute privirea bărbaţilor, cum fac seducătoarele, ele resping avansurile masculine şi merg uneori până la a dispreţui toţi bărbaţii din lume. „Amazoana este o femeie care a adoptat caracteristicile asociate în general temperamentului masculin şi identificate cu puterea masculină. Simultan, renunţă la capacitatea sa de a stabili relaţii afectuoase, capacitate care, de regulă, a fost asociată cu feminitatea. În consecinţă, amazoana care preia puterea negându-şi capacitatea de a se lega afectiv de alte fiinţe, rămâne unidimensională şi devine victima caracteristicilor pe care a vrut să le acapareze.”. Amazoanele Lindei Shierse-Leonard sunt:

  • femeia superstar – este femeia care încearcă să reuşească în toate, cu riscul însă de a pierde orice contact cu emoţiile sale sub povara responsabilităţilor şi a oboselii şi de a cădea în depresie. De cele mai multe ori, a avut un tată care o trata ca pe un băiat şi care a investit în ea propriile ambiţii. In loc să-i respecte diferenţa sexuală, tatăl i-a hotărât o viaţă şi un destin masculin. Iar această femeie va trăi perpetuu povara temerii de a fi respinsă dacă nu devine „băiatul tatei”.
  • fata ascultătoare – este femeia datoriei şi a principiilor, cea care a pierdut orice contact cu spontaneitatea şi originalitatea ei.
  • femeia martir – este cea care se devotează total soţului şi copiilor, unei cauze sau unei religii, ca şi când n-ar avea dreptul să se gândească şi la sine; dar toate nevoile refulate găsesc, pentru a se exprima, căi ocolite: suspine, toane, tăceri – ecouri ale unei suferinţe pentru care copiii şi cei din jurul ei vor plăti.
  • regina războinică – este cea care se opune cu forţă şi hotărâre iraţionalităţii tatălui, pe care-1 consideră un degenerat; ea îşi va nega orice tentativă de sensibilitate şi-şi va interzice chiar să iubească. Toată viaţa ei este o luptă, receptivitatea însăşi este confundată cu pasivitatea şi, astfel, femeia profundă este suprimată.

Cuplul mamă-fiică

Atenţia tatălui o confirmă pe fiică în diferenţierea ei sexuală. Prezenţa lui îi permite să se separe şi să se diferenţieze de mamă. Tatăl o ajută să-şi câştige individualitatea de femeie. Dar atunci când relaţiile tată-fiică nu au fost satisfăcătoare, sunt afectate relaţiile mamă-fiică, aceasta din urmă având sentimente ambivalenţe faţă de prima. „îmi iubesc mama care mi-a dat atenţie, dar o urăsc pentru că mi-a cerut prea multe”. în astfel de cazuri, cel mai adesea, relaţia parentală de cuplu este deficitară. Mama are adesea exigenţe foarte mari faţă de fiica sa, încercând să-şi împlinească prin aceasta propriile dorinţe. Cu alte cuvinte, mama va încerca să fie totul pentru fiică, sfârşind prin a deveni sufocantă, ceea ce o va determina pe aceasta să o respingă şi să lupte pentru independenţa sa. În aceste condiţii, fiica îşi va respinge mama şi, implicit, graţie procesului de identificare se va respinge pe sine, identitatea psihosexuală a ei având de suferit.

Mamele singure transformă fiica într-un adevărat partener de viaţă, atribuindu-i rolul de suport emoţional substitutiv al soţului absent. In aceste condiţii, conflictul părinte-copil ajunge până la a imita conflictele maritale ale mamei cu fostul ei soţ, fiica auzind deseori din gura mamei sale: eşti „ca taică-tu.” In astfel de situaţii, fiica îşi va respinge mama, respingându-şi astfel propria feminitate, va deveni exact ca tata şi va intra într-o confuzie de identitate psihosexuală ce va avea implicaţii nefaste asupra relaţiilor ei de cuplu.

Cuplul mamă-fiu

Uneori relaţia mamă-fiu poate fi extrem de strânsă, mai ales în condiţiile în care femeia îşi găseşte raţiunea de a trăi în rolul matern, uitându-şi propria feminitate. Maternitatea poate deveni astfel un loc de investire a nevoilor de recunoaştere şi a dorinţelor reprimate ale femeii, ba chiar un prilej de revanşă pentru frustrările legate de negarea valorii feminine. O femeie poate hotărî astăzi să nască pentru a umple un gol, deci dintr-un deficit emoţional, şi nu din nevoia firească de zămislire a unui copil. Acesta se naşte, iar destinul său este deja creionat: să umple lacunele afective ale unei femei căreia i-a lipsit tatăl şi căreia îi lipseşte acum partenerul. Şi dacă se întâmplă ca acest copil să fie băiat, simbolic, încă de la naştere este împovărat cu o „căsătorie”, fiind forţat să fie de timpuriu bărbat şi soţul propriei mame. Care sunt implicaţiile psihologice asupra evoluţiei ulterioare a unui astfel de băiat sunt lesne de ghicit. Fantoma incestului îl va bântui întreaga viaţă, iar a trăi alături de o femeie ar fi echivalentul unui prizonierat din care de multă vreme simte nevoia să scape. O astfel de situaţie împiedică rezolvarea favorabilă a complexului lui Oedip, rezolvare ce presupune ca fiul să cedeze tatălui său pretenţia la rolul de soţ, el urmând a se orienta spre alte femei. Când tatăl nu este prezent pentru a bara fiului calea spre mamă, fiul şi mama rămân unul prizonierul celuilalt, adesea pentru tot restul vieţii. Deci, separarea mamă-fiu este absolut necesară.

Dacă aceasta nu se rezolvă firesc la 4-5 ani, complexul lui Oedip se va reactiva la pubertate. In acest moment, relaţia dintre mamă şi fiu riscă să se transforme într-o luptă pentru putere. Marea lor iubire devine brusc o închisoare, ce împiedică înflorirea individuală a fiecăruia. Insuficient afirmat, lipsit de modele masculine cu care să se identifice, fiul va încerca să încalce legea maternă pentru a-şi câştiga propria identitate de bărbat, devenind un „războinic” veritabil. Dacă mamele reuşesc să înţeleagă că este timpul să-şi regăsească feminitatea şi să se ocupe mai mult de ele, războiul are şanse să înceteze.

Adolescenţii îşi caută instinctiv tatăl tocmai pentru a se putea separa de mamă şi pentru a-şi crea o identitate masculină. Mama trebuie să accepte că fiul nu-i poate fi nici partener, nici prieten, nici amant. Altfel, există riscul ca eul băiatului să fie inflaţionat de complexul contrasexual, iar identitatea sa psihosexuală să aibă de suferit.

Psihologia analitică susţine că legăturile de tip heterosexual nu pot fi formate sau eşuează datorită dezvoltării patologice a complexului contrasexual. O astfel de dezvoltare depinde deci de experienţele existenţiale nefericite pe care copilul le are în relaţionarea cu părintele de sex opus.

  • Prin intermediul unei intense identificări cu părintele de sex opus, eul este inflaţionat de arhetipul contrasexual, ceea ce duce la eşecul actualizării principiului sexual care corespunde genului biologic al individului. Acest fapt va conduce fie spre o femeie dominată de animus, fie spre un bărbat slab, dominat de anima, care vor sfârşi în legături de tip homosexual.
  • Băiatul deprivat de mamă sau fata deprivată de tată suferă de o atrofiere a animei sau animusului, lipsindu-le astfel organul psihic pentru formarea legăturilor heterosexuale.
  • O relaţie prea apropiată de părintele de sex opus, poate conduce, de asemenea, la o dezvoltare hipertrofiată a complexului contrasexual şi la o identificare a eului cu acesta, mai ales dacă părintele de sex opus a fost absent în perioadele critice ale copilăriei, sau relaţia cu el a fost neimplicată afectiv. Bărbaţii de acest tip tind să fie capricioşi, cu un comportament greu previzibil, moale, fără să se afirme. Femeile dominate de animus sunt agresive, dogmatice, încăpăţânate. Identificarea cu complexul contrasexual poate duce în aceste cazuri spre transsexualism.

Fundamentându-se pe presupunerea că heterosexualitatea este întotdeauna „firească”, obiectele erotice către care se îndreaptă aceste proiecţii trebuie întotdeauna să fie o persoană complementară genului identităţii eului, deci „de sex opus”. Ca proces primar, femeia percepe animusul într-un bărbat concret; este o proiecţie sexualizată, astfel că ceea ce resimte este fie atracţia sexuală faţă de acest bărbat, fie o repulsie sexuală. La baza presupunerii că anima-animus sunt arhetipuri contrasexuale este faptul că, oricare este genul cu care se identifică persoana, ea va căuta mereu satisfacţie sexuală în sexul opus. In situaţia unui bărbat, calităţile de tip animus aparţin „în mod natural” identităţii eului: orientarea spre scop, curajul, activismul, voinţa, decizia, capaci­tatea de a emite opinii etc. Planifică, exercită voinţă, gândire focalizată, valorează raţiunea, are continuitate logică. In situaţia unei femei, calităţile de tip anima sunt apanajul identităţii feminine, a eului feminin: sentimente nuanţate, expresivitate, intuiţie, creativitate.

 

3. Caracteristicile psihosexuale ale adultului

La adult, întâlnim premisele a ceea ce putem numi dezvoltarea sexuală deplină, în sensul că organele sexuale ajung la maturitate, fiind apte pentru actul sexual, dar şi pentru procreere, caracterele sexuale secundare sunt bine delimitate. Acum, identitatea sexuală este cristalizată, alături de maturitatea emoţională, iar adultul se poate angaja în actul sexual cu totalitatea fiinţei sale. Acum, se caută de către ambele sexe împlinirea totală prin sex, împlinirea erotică, spirituală, şi nu doar descărcarea pulsiunii sexuale. Atât femeile, cât şi bărbaţii sunt înclinaţi către raporturi sexuale mai stabile şi chiar către relaţii erotico-sexuale stabile, concubinaj, logodnă sau căsătorie. Totuşi, există unele diferenţe la cele două sexe în ceea ce priveşte manifestările sexuale în perioada adultă.

Bărbaţii au tendinţa de a manifesta sentimente de posesiune, egocentrism, gelozie, precum şi nevoia de a-şi păstra „libertatea”, chiar dacă sunt angajaţi în relaţii erotico-sexuale stabile. La ei, impulsul sexual este mult asociat cu cel agresiv, de unde şi manifestările sexuale lipsite de afecţiune pe care le au deseori bărbaţii. Astfel, mulţi bărbaţi, mai ales cei tineri, trăiesc adevărate conflicte interioare, care duc uneori la dificultăţi sexuale, în care se ciocnesc nevoia de a avea o relaţie stabilă şi nevoia de a fi liber de responsabilităţi, ei percepând relaţiile stabile ca pe o situaţie limitativă. In timp, însă, apare stabilitatea afectivă, precum şi o mai bună gestionare a neliniştilor, nesiguranţei şi obişnuinţei. Există însă bărbaţi care nu rezolvă acest conflict interior niciodată, balansându-se între căsătorie şi relaţii adulterine, sau necăsătorindu-se deloc sau foarte târziu.

La femei, instinctul sexual este mult asociat cu maternitatea şi, de aceea, momentul în care devine mamă reprezintă punctul culminant al identităţii sexuale feminine. Participarea sexuală a femeii cere multă deschidere erotică din partea acesteia, iar ea se aşteaptă la manifestări emoţionale intense. De aceea, se ajunge deseori în cupluri la conflicte datorate acestor diferenţe de funcţionare erotico-sexuală: femeia aşteaptă afecţiune, în timp ce bărbatul aşteaptă dinamism; femeile sunt mai rapid pregătite pentru relaţii stabile, pentru maternitate, în timp ce bărbaţii pot percepe paternitatea ca pe o agresiune la nevoia sa de libertate.

Un alt aspect important, datorat în mare măsură socializării diferenţiate a fetelor şi băieţilor, este asocierea sexualităţii cu morala, mai ales la femei. Astfel, dacă pentru un bărbat este foarte acceptabil şi chiar de dorit pentru transformarea lui într-un „bărbat adevărat” să aibă mai multe contacte sexuale, chiar şi cu multiple partenere, acest lucru este total interzis femeilor, mai ales în societăţile tradiţionale, ele fiind considerate „uşoare”, „prostituate” şi alte denumiri chiar mai umilitoare. In felul acesta, ele nu pot dobândi experienţa necesară obţinerii unei sa­tisfacţii erotice depline. De aceea, femeile adulte cu astfel de mentalităţi trăiesc adevărate torturi psihice când este vorba de implicarea în actul sexual. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât la femeie, legătura dintre psihic şi fizic în actul sexual este foarte strânsă. Cu alte cuvinte, tot ce gândeşte şi simte o femeie referitor la sex va stimula sau, dimpotrivă, va inhiba manifestările sexuale.

Actul sexual

Pentru denumirea actului sexual se folosesc mai mulţi termeni: sex, coit (din substantivul latinesc coitus, care înseamnă „împreunare”), act sau raport sau contact sexual, inter curs, focus, relaţie sexuală, copulaţie.

Există câteva caracteristici ale actului sexual, care uneori pot fi privite şi ca nişte condiţii pentru îndeplinirea satisfăcătoare a raporturilor sexuale. Iată care sunt cele mai importante dintre acestea :

Durata actului sexual – se măsoară de la intromisiune până la ejaculare. Studii efectuate pe o serie de cupluri căsătorite, arată că 3% dintre bărbaţi au fost capabili să-şi controleze durata contactului sexual după dorinţă; la 40% durata contactului a fost de 5 minute; la 17% de 15-20 minute; la 9% actul sexual a fost de 30 de minute sau mai mult. Durata actului sexual depinde de mai mulţi factori: vârstă, mediul ambiant, stările afective, gradul de implicare al partenerilor, experienţa bărbatului, poziţia coitală etc. Multe dintre femeile chestionate în privinţa duratei raportului sexual confirmă în mare măsură procentele menţionate. Totuşi, pentru o bună parte dintre ele se pare că nu este aşa de importantă durata actului sexual, ci calitatea lui şi a preludiului.

Locul ideal pentru desfăşurarea actului sexual este unul care oferă siguranţă, intimitate, confort, fiind vorba de un act de mare intimitate.Raporturile sexuale extraconjugale, ocazionale nu se petrec în astfel de locuri, acuplarea putându-se face oriunde. Există şi alte locuri mai puţin adecvate, cum ar fi mesele sau chiar spaţiile publice, acestea creând unora chiar o sursă în plus de plăcere.

Frecvenţa raporturilor sexuale. Din punct de vedere biologic, nu există limite ale numărului acestora. Frecvenţa depinde de vârstă, starea de sănătate, rasă, educaţie, religie, profesie, mediu ambiant. Există, de aceea, mari variaţii individuale. Frecvenţa maximă este atinsă la tinereţe, ea scăzând odată cu înaintarea în vârstă. Numărul mediu statistic este de 2-3 raporturi sexuale pe săptămână, de aceea nu trebuie luat ca o normă de performanţă sexuală. Bineînţeles, atunci când partenerii sunt mulţumiţi, frecvenţa raporturilor sexuale este normală. În literatura de specialitate se arată că frecvenţa de 3-4 raporturi sexuale pe săptămână se atinge în jurul vârstei de 20 de ani; la 30 de ani ele se reduc la 2-3 pe săptămână; la 40 de ani de două ori pe săptămână, la 60 de ani o dată pe săptămână. Datele sunt aproximative în cadrul acestor vârste şi cu mari variaţii individuale. Sexologii menţionează anumite zone din Africa şi Australia unde unii bărbaţi au 3-4 raporturi sexuale într-o singură noapte. Este evident că sunt mari variaţii în privinţa frecvenţei actului sexual; ceea ce contează este calitatea actului sexual şi mai puţin frecvenţa sa. Unii autori consideră că raporturile sexuale nu sunt neapărat necesare pentru păstrarea echilibrului psihosomatic al individului. Ei aduc exemple de indivizi sau cupluri ce-şi păstrează un echilibru perfect cu o frecvenţă destul de redusă a raportului sexual.

Tipul şi poziţiile sexuale. Se cunosc trei tipuri de act sexual: genital, care presupune penetrarea cu penisul de către bărbat a vaginului femeii, fiind folosit de cuplurile heterosexuale, oral, care presupune stimularea organelor genitale ale partenerului cu ajutorul gurii şi a limbii, şi anal, care înseamnă penetrarea cu penisul de către bărbat a anusului partenerei sau partenerului. Acestea două din urmă sunt folosite atât în cuplurile heterosexuale, cât şi în cele homosexuale. Stimularea erotico-sexuală se poate face cu orice parte a corpului partenerului, atât timp cât ambii parteneri sunt de acord şi acest lucru produce plăcere. Există, de asemenea, numeroase poziţii în care se poate realiza actul sexual, fiecare cuplu experimentând în ritmul şi stilul propriu. Nici una nu este neapărat mai bună ca alta, ele depinzând de câtă satisfacţie produc celor doi parteneri ai cuplului. De asemenea, nici în perioada adultă nu se renunţă definitiv la masturbare, ea fiind practicată uneori pentru a compensa lipsa temporară a actului sexual (separări, îmbolnăviri, graviditate avansată sau dificilă etc). Există şi posibilitatea în care cei doi parteneri se masturbează unul pe celălalt, acest lucru facilitând obţinerea unei plăceri sexuale mai intense. De altfel, multe persoane afirmă că senzaţiile de plăcere cele mai intense sunt obţinute nu doar prin actul sexual propriu-zis, cât mai ales prin manifestările de mare tandreţe şi intimitate realizate cu ajutorul mângâierilor cât mai diverse şi cât mai bogate în sentimente profunde ale partenerilor unul pentru celălalt.

Fazele actului sexual. DSM-IV-R identifică următoarele 4 etape ale actului sexual sau faze ale ciclului de răspuns sexual:

  • Dorinţa – această fază constă din fantezii în legătură cu activitatea sexuală şi dorinţa de a avea activitate sexuală.
  • Excitaţie – această fază constă din senzaţia subiectivă de plăcere sexuală care acompaniază modificările fiziologice (la bărbat tumescenţa peniană şi erecţia, iar la femeie vasocongestia pelvisului, lubrifierea şi expansiunea vaginului şi turgescenţa organelor genitale externe).
  • Orgasm – constă în atingerea culmii plăcerii sexuale, cu relaxarea tensiunii sexuale şi contracţii ritmice ale muşchilor perineali şi ale organelor de reproducere. La bărbat, există senzaţia de inevitabilitate a ejaculării spermei. La femeie, există contracţii (nu întotdeauna trăite ca atare) ale peretelui treimii externe a vaginului. La ambele sexe, sfincterul anal se contractă ritmic.
  • Rezoluţie – fază ce constă în senzaţia de relaxare musculară şi de bine. In timpul ei, bărbaţii sunt refractari la erecţie şi orgasm o perioadă variabilă de timp. Din contră, femeile pot fi capabile să răspundă la o stimulare suplimentară aproape imediat.

Conform altor surse actul sexual are 6 faze:

  • Dorinţa sexuală – poate fi legată de o persoană, de o activitate expectată, de fanteziile erotice sau de atingerea orgasmului. Indicatorii săi sunt senzaţiile corporale şi reprezentările mentale. Există multe elemente care pot influenţa dorinţa sexuală. Printre cele care o inhibă se numără atmosfera creată în jurul actului sexual, aluziile fizice personale făcute de partener, stările emoţionale negative (anxietate, depresie, tristeţe, vinovăţie etc), expectaţiile partenerilor, credinţele religioase etc.
  • Trezirea sexuală – este o stare mental-corporală, în care experienţa ambilor parteneri variază gradual în privinţa plăcerii pentru activitatea sexuală. La bărbaţi, semnalul fizic este erecţia, iar la femei lubrifierea şi senzaţia de „tânjire” în vagin, alături de creşterea pulsului, schimbarea respiraţiei, a expresiilor faciale, uscăciunea gurii. Ea poate fi stimulată de senzaţii vizuale sau auditive, prin intermediul dansului, tipului de vestimentaţie provocator, mişcări sau filme pornografice.
  • Excitarea sexuală – poate fi experimentată în trei moduri: excitarea autoerotică (masturbare), contact interpersonal cu o persoană de sex opus sau de acelaşi sex, sau fetiş. Există o foarte fină linie de demarcaţie între faza de trezire sexuală şi cea de excitaţie. In aceasta din urmă, indicatorii fizici sunt mult intensificaţi.
  • Orgasmul – faza în care excitaţia ajunge la punctul culminant, crescând până la eliberarea totală. La bărbat, indicatorul este ejacularea, respiraţia greoaie. La femeie, apar contracţiile musculare scurte, respiraţie puternică şi senzaţia de extaz.
  • Satisfacţia – senzaţia scopului realizat, asociată cu generalizarea plăcerii, destindere, relaxare, respiraţia redevenind lejeră, profundă şi egală.
  • Postludiul – este starea mental-corporală de conştientizare a actului realizat. Se caracterizează prin profunzime, dar şi revitalizare şi reînnoire.

Nu întotdeauna obţinerea orgasmului presupune şi obţinerea satisfacţiei. Dacă în adolescenţă şi tinereţe, partenerii pun accentul pe obţinerea orgasmului (având un act sexual centrat pe orgasm), la maturitate acest element este depăşit, actul sexual fiind centrat pe obţinerea satisfacţiei. Satisfacţia este foarte strâns legată de nivelul emoţional şi al intimităţii din cuplu. De aceea, este necesar ca ambii parteneri să fie conştienţi de acest lucru, deoarece atunci când lipsesc sentimentele profunde ale partenerilor unul pentru celălalt, satisfacţia sexuală se limitează la cea fizică şi mai puţin la cea psihologică. Astfel se explică de ce o persoană depresivă poate avea orgasm. Această diferenţă între răspunsul fiziologic şi cel psihologic, sau cum mai putem spune între orgasmul fiziologic şi cel psihologic, face posibilă şi înţelegerea de ce în cazurile de viol femeile pot avea orgasm. Asta nu înseamnă că violul ar produce plăcere, aşa cum multă vreme a fost eronat înţeles, ci că organismul femeii răspunde stimulării sexuale în mod natural, firesc.

 

4. Caracteristicile psihosexuale ale vârstnicului

Această perioadă este caracterizată de scăderea în intensitate a impulsului sexual, de declinul activităţii sexuale. Atitudinea faţă de sine, de vârstă şi de situaţia în care se află va influenţa semnificativ manifestările sexuale din această perioadă.

Se remarcă acum două etape:

  • Etapa de preinvoluţie, în care se exacerbează funcţia erotică -între 45 şi 55 de ani, atât la femei, cât şi la bărbaţi.
  • Etapa de declin sexual, după 55 de ani, când se manifestă un veritabil conflict între virilitatea cerebrală şi diminuarea potentei sexuale. Această etapă se manifestă diferit la femei faţă de bărbaţi.

De aceea, vorbim despre:

  • Menopauză, sau climax – la femei, şi constă în oprirea definitivă a activităţii ovarelor şi deci oprirea definitivă a menstruaţiei. Este un fenomen fiziologic natural, care apare la femei în jurul vârstei de 45-55 de ani. Dar oprirea activităţii ovarelor nu presupune şi dispariţia posibilităţii de face dragoste, deşi unele persoane tind să creadă acest lucru. Majoritatea autorilor descriu trei faze ale menopauzei: premenopauza, care poate dura luni sau chiar ani de zile, caracterizată prin neregularitatea menstrelor, crize de hipertensiune, stări de anxietate şi depresie, ameţeli; menopauza propriu-zisă, când dispar complet menstrele, şi se pot produce dezechilibrări psihice semnificative, dar nu la toate femeile, ci mai degrabă la cele predispuse la instabilitate emoţională; pot apărea iritabilitatea, susceptibilitatea, depresia, fobii, tulburări ale me­moriei, scăderi ale imaginii de sine (datorate modificărilor fizice induse de oprirea funcţionării ovariene); postmenopauza, când unele femei se liniştesc, iar altele pot ajunge la tulburări anxioase, obsesiv-compulsive, fobii, idei delirante cu conţinut erotic.
  • Andropauză – reprezintă încetarea funcţiei sexuale la bărbat. Se manifestă în majoritatea cazurilor în jurul vârstei de 70 de ani (deşi se poate manifesta încă de la 30 sau 40 de ani, dar aici trebuie atent diferenţiat de tulburările depresive sau anxioase care au acelaşi efect) şi este însoţită şi ea de schimbări caracteriale şi de com­portament. Se poate ajunge la o manifestare sexuală în exces, ceea ce împinge deseori bărbatul la aventuri erotice sau sexuale, cu persoane tinere. Alteori, impulsul sexual se poate îndrepta chiar către copii.

De altfel, şi la bărbaţi şi la femei se poate întâlni o pasiune exagerată pentru proprii copii, pentru fiice, în cazul taţilor, şi pentru fii în cazul mamelor. Acest fapt va îngreuna desprinderea copilului de cuibul parental şi mai ales implicarea acestora în relaţii sexuale cu proprii parteneri. Uneori, apar conflicte deschise, opoziţie faţă de plecarea sau căsătoria copilului, sau respingerea făţişă a partenerului sau partenerei propriului copil.

Totuşi, nu este obligatoriu ca aceste devieri să existe. Multe cupluri sunt echilibrate şi îşi continuă activitatea sexuală, dar cu mult mai multă implicare emoţională (tandreţe, mângâieri, îmbrăţişări), stimulând şi îmbogăţind astfel intimitatea lor.

 

 

Exerciţii şi teme pentru seminar

  1. Ce presupune, în concepţia ta, a fi femeie? Dar bărbat?
    1. Caracterizează prin trei sau cinci cuvinte femeile din familia ta. Apoi, procedează la fel pentru bărbaţii din familia ta. Observă dacă există un anume model feminin sau un model masculin. Tu te regăseşti în el?
    2. Te regăseşti în vreunul dintre tipurile descrise? Ce îţi spune acest lucru despre tine, despre modul în care te implici în relaţiile erotico-sexuale?
    3. Care este diferenţa dintre obţinerea orgasmului şi obţinerea sa­tisfacţiei sexuale?
    4. Care sunt factorii care stimulează şi cei care inhibă activitatea sexuală la adult?
    5. Cum îţi imaginezi că va evolua viaţa ta sexuală când vei ajunge la vârsta a treia? Cum ţi-ai dori să fie?

 

 

CAPITOLUL 8

Sănătatea vieţii sexuale. Tulburările psihosexuale

1. Sănătatea vieţii sexuale

Sănătatea sexuală se referă la manifestarea firească a ciclului răspunsului sexual, adică parcurgerea completă a tuturor fazelor actului sexual. De cele mai multe ori, sănătatea sexuală va fi însoţită şi de sentimentul de împlinire relaţională, tocmai datorită legăturii puternice dintre sfera emoţională şi cea sexuală. De asemenea, sănătatea sexuală presupune şi o claritate a identităţii sexuale.

La vârstele mici, sănătatea sexuală presupune parcurgerea firească a etapelor de dezvoltare psihosexuală, fără întârzieri sau perturbări majore. Oricum, acest concept este pe deplin reprezentat începând cu perioada adultă, ştiut fiind că doar atunci identitatea şi maturitatea sexuală şi cea emoţională sunt definitivate. Astfel, este foarte probabil ca la adolescenţă să apară manifestări sexuale ce par a fi tulburări, dar ele sunt de fapt consecinţa dezvoltării şi evoluţiei sexuale; de exemplu, ejacularea precoce la băieţi, lipsa orgasmului la fete, dureri la contactul sexual etc.

2. Tulburările psihosexuale

DSM-IV-R menţionează următoarele tipuri de tulburări psihosexuale:

  • Disfuncţiile sexuale
  • Tulburările de identitate sexuală
  • Parafiliile
  • Tulburări sexuale fără altă specificaţie

Disfuncţiile sexuale presupun perturbarea procesului actului sexual sau apariţia durerii în timpul actului sexual. Pentru a se pune acest diagnostic, disfuncţia trebuie să fie persistentă, recurentă şi să fie însoţită de dificultăţi interpersonale majore.

Ele pot fi primare, adică au apărut de la primul raport sexual, sau secundare/dobândite, adică au apărut la un moment dat, după o perioadă de funcţionare normală. De asemenea, pot fi generalizate, adică disfuncţiile se manifestă indiferent de situaţii, de parteneri, de tipurile de stimulare, sau situaţionale, dacă disfuncţiile sunt limitate la anumite situaţii, parteneri, modalităţi de stimulare.

Disfuncţiile sexuale se pot datora unor factori psihologici sau unora combinaţi (adică factori psihologici şi organici ca urmare a unei maladii sau a medicaţiei pentru o anumită boală).

O să îţi prezint aceste disfuncţii separat la femei, apoi la bărbaţi, după care vor fi disfuncţiile comune celor două sexe.

Disfuncţiile sexuale feminine sunt:

  • Vaginismul
  • Frigiditatea
  • Anorgasmia

Vaginismul – contracţia reflexă şi involuntară a muşchilor vaginului şi ai coapselor, astfel încât copulaţia nu mai este posibilă sau devine extrem de dureroasă pentru femeie. Se consideră că principala cauză a vaginismului o reprezintă teama femeii în faţa unui posibil agresor.în mod inconştient, femeia percepe partenerul ca pe un agresor şi actul sexual ca pe o agresiune. Mai pot exista şi alte ca­uze: amintiri traumatizante reale sau fantasmante; experienţe anterioare nesatisfăcătoare; erori de identitate sexuală; violuri, abuzuri sexuale.

Femeile predispuse la vaginism sunt:

  • Fete virgine;
  • Femeile aflate in conflicte maritale, profund nesatisfăcute;
  • Femeile aflate în declinul genital;
  • Cele cu traumatisme: viol, abuz, intervenţii chirurgicale.

Frigiditatea reprezintă incapacitatea femeii de a simţi plăcere sexuală. Alţi autori, în special de orientare psihanalitică, consideră că frigiditatea ar reprezenta incapacitatea femeii de a ajunge la orgasm vaginal. Studii recente au demonstrat însă că toate femeile ajung mult mai uşor la orgasmul clitoridian, acesta fiind cele mai des obţinut de către femei, mai ales la debutul vieţii sexuale. Există femei care nu pot face diferenţa între cele două tipuri de orgasme, deşi se simt împlinite şi satisfăcute sexual. Printre cauzele psihologice ale frigidităţii sunt:

  • teama de actul sexual;
  • sentimentul de obligaţie de a avea raport sexual;
  • prezenţa unor conflicte maritale, profunde;
  • istorii de viol, abuz, intervenţii chirurgicale.

Anorgasmia – incapacitatea de a ajunge la orgasm. In prima perioadă a vieţii sexuale anorgasmia este considerată normală. De regulă, se datorează temerilor ce duc la lipsa de lubrifiere a vaginului.

Disfuncţiile sexuale masculine sunt:

  • Tulburările legate de potentă
  • Tulburările de ejaculare

Tulburările de potentă sau impotenţa se referă la dificultatea bărbatului de a-şi controla (a avea şi a-şi menţine) erecţia. Ea poate fi: parţială sau totală. Impotenţa funcţională se datorează consumului de droguri, sedative, fumat, tranchilizante. Impotenţa psihologică apare în condiţii de anxietate, stres, neîncredere în sine, conflicte interioare etc.

Tulburările de ejaculare se diferenţiază în:

  • ejacularea precoce: normală în primii ani de viaţă sexuală; ea apare la bărbaţii anxioşi care manifestă teama de a fi judecat, devalorizat, de a nu li se recunoaşte virilitatea, cu stimă de sine scăzută şi dificultăţi de manifestare a identităţii sexuale masculine;
  • ejacularea întârziată – cauze organice: alcoolism, diabet;
    • ejacularea involuntară – poate să fie sau nu însoţită de erecţie, datorată unor disfuncţii ale sistemului nervos, sau alte boli;
    • ejacularea anestezică – bărbatul nu simte nimic; cauzele: afecţiuni ale prostatei, desensibilizarea nervilor din zona genitală.

Disfuncţiile sexuale comune celor două sexe sunt dorinţă sexuală diminuată sau inexistentă, dispareunia şi aversiunea sexuală.

Diminuarea sau dispariţia dorinţei sexuale presupune diminuarea sau inexistenţa fanteziilor sexuale şi a dorinţei de implicare în activităţi sexuale. Ea se poate datora unor conflicte interioare referitoare la moralitate, vinovăţie, conflictului de rol (de exemplu, între cel de mamă şi cel de soţie, sau între cel de soţ/soţie şi cel de ginere sau noră), anxietate sau depresie crescută.

Aversiunea sexuală presupune sentimente de respingere şi evitarea implicării în acte sexuale genitale cu un partener. Persoana manifestă anxietate, frică sau dezgust când se află în situaţia de a avea contact sexual. Aversiunea poate fi faţă de anumite aspecte ale experienţei sexuale (cum ar fi mirosul, organul sexual sau secreţiile genitale) sau faţă de toţi stimulii sexuali. Cauzele stau, de regulă, în experienţe sexuale negative (abuzuri, violuri) sau educaţie sexuală extrem de rigidă şi negativă, inhibitoare a pulsiunii sexuale.

Dispareunia se referă la senzaţia dureroasă provocată de raportul sexual. Cauzele psihologice ale dispareuniei sunt:

  • teama de actul sexual;
    • sentimentul de obligaţie de a avea raport sexual; de aici, respingerea partenerului, însoţită uneori de culpabilizarea acestuia;
    • neplăcere, insuficientă atracţie erotică;
    • teama de o sarcină nedorită;
    • istorii de abuz sexual.

Parafiliile, se caracterizează prin prezenţa unor fantezii sexuale excitante intense, recurente, precum şi impulsuri şi comportamente sexuale faţă de obiecte sau care presupun suferinţa sau/şi umilirea proprie sau a partenerului sau implică copii sau alte persoane care nu consimt la actul sexual. Toate acestea se manifestă pe o perioadă de cel puţin 6 luni. Aceste sunt:

  • Exibiţionismul – impulsul unui individ de a-şi arăta organele genitale în locuri publice. Se manifestă aproape exclusiv la bărbaţi.
  • Fetişismul – ataşamentul erotic faţă de un obiect (de regulă, lenjerie intimă feminină, încălţăminte etc.) sau faţă de una din părţile corpului partenerului. Poate fi extins la parfumuri, bijuterii etc. Apare cu precădere la bărbaţi.
  • Frotteurismul – atingerea şi frecarea organelor sexuale de o persoană care nu consimte la acest lucru. In timpul acesta, persoana care practică această parafilie îşi imaginează o relaţie afectuoasă cu acea persoană.
  • Pedofilia, atracţie sexuală manifestă de un adolescent sau adult (peste 16 ani) pentru copii mici (de regulă, sub 13 ani), proprii sau ai altora.
  • Sadismul – plăcerea sexuală este produsă de provocarea suferinţei, Sadicul doreşte să realizeze actul sexual prin forţă, prin brutalizări, pentru că aceste scene corespund cu anomaliile lumii sale lăuntrice. Sadicul nu resimte excitaţia sexuală decât făcând rău unui partener.
  • Masochismul – plăcerea sexuală intervine numai în urma unor dureri fizice, a unor lovituri sau maltratări sau umiliri.
  • Voyerismul – obţinerea satisfacţiei sexuale ca urmare a actului de a privi altă persoană dezbrăcată, în curs de dezbrăcare sau angajată într-o activitate sexuală, dar care nu suspectează nimic.
  • Fetişismul transvestic – fanteziile sexuale, pulsiunile sau comportamentele sexuale implică travestirea unui bărbat cu îmbrăcăminte de femeie. „Articolele de îmbrăcăminte feminine sunt excitante în special ca simboluri ale feminităţii individului şi nu ca fetişuri cu proprietăţi obiective specifice”. Această tulburare a fost descrisă doar la bărbaţii heterosexuali.

In literatură, mai găsim descrise şi alte activităţi sexuale atipice:

  • Zoofilia – constă în raporturi erotice şi sexuale pe care persoana le are cu animale.
  • Necrofilia (vampirism) – atracţia sexuală manifestată de individ faţă de cadavre.
  • Nuvitism – plăcerea sexuală este obţinută prin alergarea dezbrăcat prin parcurile sau grădinile unor cămine sau internate.
  • Mooningul – arătarea feselor nude în public. Mooningul şi nuvitismul ţin mai mult de educaţie şi de o anumită atitudine de bravadă şi nu de deviaţii sexuale.
  • Scatologia telefonică – obsesia dorinţei de a-şi excita verbal activitatea sexuală.
  • Incestul – semnifică o relaţie sexuală între membrii aceleiaşi familii.
    • Violul – presupune a avea un raport sexual cu o persoană care nu şi-a dat acordul pentru activitatea sexuală împreună.

Tulburările de identitate sexuală presupun identificarea puternică şi persistentă cu sexul opus, adică dorinţa de a fi ori insistenţa subiectului că este de celălalt sex, asociată cu un disconfort persistent în legătură cu propriul sex atribuit ori cu un sentiment de inadecvare în rolul genului acelui sex. Identificarea cu celălalt sex trebuie să nu constea doar dintr-o dorinţă de a avea beneficiile culturale percepute din apartenenţa la sexul opus.

La băieţi, această tulburare se manifestă printr-o preocupare semnificativă pentru activităţi tradiţional feminine, inclusiv jocuri şi distracţii, pentru îmbrăcămintea feminină. Sunt mai puţin agresivi şi îşi exprimă dorinţa de a fi fată, afirmând că atunci când vor creşte mari vor deveni femei. Uneori, afirmă că testicolele şi penisul sunt dezgustătoare, că doresc să le înlăture şi să aibă vagin.

La fete, această tulburare se manifestă prin refuzul îmbrăcăminţii feminine, alegerea unor nume masculine, a unor eroi de poveste sau film masculini, preferă jocurile băieţilor, sporturile competitive şi chiar agresive. Pot afirma că le va creşte penisul şi pot susţine că nu doresc să le crească sânii sau să aibă menstruaţie.

Adulţii cu tulburare de identitate sexuală doresc să fie membrii ai celuilalt sex. Ca urmare, ei pot adopta rolul social al celuilalt sex sau pot dobândi aspectul fizic al celuilalt sex prin intervenţii medicamentoase hormonale sau chirurgicale. De regulă, petrec mult timp aranjându-şi fizicul pentru a putea trece în societate drept membru al sexului opus. Mulţi devin convingători. Activitatea sexuală a acestor persoane cu parteneri de acelaşi sex este în general marcată de preferinţa lor ca partenerii să nu le vadă niciodată organele sexuale şi nici să le atingă.

 

Exerciţii şi teme pentru seminar

  1. Cum arată un copil de 8 ani normal din punct de vedere sexual? Dar un adolescent?
  2. Care sunt cauzele disfuncţiilor sexuale feminine?
    1. La ce fel de disfuncţie sexuală ne putem aştepta în cazul unui bărbat cu depresie?
    2. Ce sunt parafiliile?
    3. Care este diferenţa între fetişism şi fetişismul transvestic?
    4. Care este opinia ta cu privire la operaţiile de schimbare a sexului?
      1. Dacă ai afla că un prieten de-al tău ar fi de fapt femeie, dar şi-a schimbat sexul, cum ai reacţiona? Ce ai simţi când vei da din nou mâna cu el, când veţi bea o bere împreună, când veţi face glume cu caracter sexual?

 

 

CAPITOLUL 9

Metode de cercetare în psihologia familiei şi psihosexologie

1. Desenul familiei

Desenul familiei reprezintă o probă proiectivă de desen, relativ simplă, prin care se pot culege o multitudine de informaţii despre membrii familiei, relaţiile dintre membrii familiei, atmosfera de familie. Ea poate fi dată adulţilor şi copiilor, începând cu vârsta de 4 ani. Consemnul pentru copil este ,,Desenează o familie” sau ,Jmaginează-ţi o familie şi deseneaz-o”. Dacă apar neînţelegeri, se poate adăuga

,,Desenează tot ce vrei; persoanele dintr-o familie, dacă vrei obiecte, animale”. Copiii vor fi încurajaţi, indiferent ce fac. După desenare, se întreabă numele, rolul în familie, sexul, vârsta. Se pun patru întrebări: „Care este cel mai simpatic dintre toţii”, „Care este cel mai puţin simpatici”, „Care este cel mai fericit?” şi „Care este cel mai puţin fericit?”. Pentru fiecare întrebare se notează şi motivaţia („De ce?”). La final, copilul este întrebat „Tu pe cine preferi din toată familia?”.

Analiza desenului se realizează în funcţie de elementele de gra­fică a desenului – modul de desenare, zona de plasare etc. – şi cele de conţinut – aici se pleacă de la premisa că există o diferenţă între proiecţia familiei sale şi dorinţele proiectate în desen; de aceea, se va compara desenul cu realitatea.

Cele mai importante elemente în funcţie de care se face analiza

sunt:

  • dimensiunea desenului şi a elementelor componente (persoane, obiecte, animale etc.) – de regulă, desenele mari sugerează extra-versiune a subiectului, tendinţa sa de a umple spaţiul psihologic, iar desenele de dimensiuni reduse indică tendinţa de introversiune, uşoară depresie sau tendinţa la izolare. De asemenea, valorizarea personajelor se va face şi după mărimea lor: cele înalt valorizate vor avea dimensiuni mai mari decât cele respinse sau nevalorizate;
  • aşezarea în pagină – aici, se respectă regulile de interpretare a probelor proiective de desen, adică: aşezarea în partea de sus a paginii indică tendinţa subiectului de a raţionaliza, de a se orienta spre viitor, spre ideal, spre dorinţe şi, deci, mai puţin legat de realitate, de trăire şi emoţionalitate, poate chiar tendinţa de a fugi de ceva ce trăieşte ca fiind dureros. De regulă, familiile plasate în partea superioară a paginii indică o tendinţă a subiectului de a reprezenta familia dorită. Dacă desenul este plasat în josul paginii, atunci avem indicii că subiectul este legat de trecut, de partea sa instinctivă, de ceea ce trăieşte, în sensul că este cuprins de multe emoţii puternice referitoare la conţinutul desenului, în cazul nostru, familia. Prezenţa desenului în partea stângă a paginii sugerează o legătură emoţională cu latura feminină, adică, de exemplu, relaţii intense cu toate perso­najele feminine, mamă, soţie etc, dar şi cu ceea ce este reprezentat de caracteristicile feminine (pasivitate, emoţionalitate, delicateţe). Dimpotrivă, plasarea desenului în partea dreaptă indică legături emoţionale cu latura masculină (tată, bunic etc), dar şi caracteristici masculine (dinamism, dominanţă, agresivitate). Evident, desenele aflate în mijlocul paginii sugerează un echilibru între aceste tendinţe;
  • modul de desenare a liniilor – sugerează modalitatea în care subiectul delimitează personajele de mediu sau alte personaje, inclusiv propriile graniţe dintre eu şi lume: liniile groase, dublate indică o tendinţa de retragere, izolare, graniţă rigidă cu lumea, iar liniile fine, subţiri sau discontinue, o graniţă difuză, permeabilă la influenţele celorlalţi;
  • distanţa şi raportul dintre personaje – de regulă, sugerează calitatea relaţiilor dintre membrii familiei desenaţi, cei cu relaţii apropiate sunt apropiaţi şi în desen, cei aflaţi în conflict sunt separaţi prin spaţiu, linii, obiecte etc. Tipul de relaţie a membrilor unii faţă de alţii este sugerată prin plasare în diferite tipuri de raport: unii deasupra celorlalţi, întorşi unul către celălalt, unul în casă altul afară etc;
  • prezenţa sau absenţa unor personaje – de regulă, omiterea unui membru indică sentimente de respingere sau agresive (conştiente sau nu) faţă de acel membru, cum este, de exemplu, absenţa unui tată vitreg, a unui frate nou-născut. Adăugarea unor persoane care nu fac parte din familie (vecini, bonă, văr, prieten propriu sau al părintelui) sau aparţin familiei extinse indică sentimente de afecţiune şi de apartenenţă;
  • culorile folosite – indică, de regulă, tendinţa la sentimente pozitive (culorile calde, intense) sau la cele negative (culorile închise, lipsa culorii sau folosirea unei singure culori);
  • valorizarea unor personaje sau elemente prin mărime, culoare, detalii etc. – personajele faţă de care subiectul se simte apropiat emoţional, pe care îl valorizează sau cu care se identifică se va distinge în desen prin coloristica folosită, prin numărul detaliilor, prin mărimea dată personajului. De asemenea, putem observa valorizarea unor obiecte (de exemplu, tablouri de familie, masă, pat, obiecte de picnic), care au semnificaţia pentru anumite sentimente prezente în familie, de regulă cele care menţin unitatea familială. Valorizarea poate fi şi faţă de animalele de casă (pisici, câini, păsări etc);
  • modul de detaliere a personajelor – detalierea poate fi la nivel corporal sau la nivelul mediului. Prea multe elemente de mediu îndepărtează atenţia privitorului de la familie, ceea ce poate indica o tendinţă a subiectului de a evita dezvăluirea despre familia sa

(oare ce ar dori să ascundă? – ceva considerat de el neplăcut, dureros, de neacceptat), prea multe elemente despre familie poate fi o atragere a atenţiei către familie sau către un anumit personaj. Modul de desenare al persoanelor din familie respectă criteriile de interpretare a desenului persoanei sau omuleţului;

  • identificările sau diferenţierile sexuale – se remarcă prin prezenţa tipurilor de îmbrăcăminte, accesorii sau acţiuni specific feminine sau masculine. Femeile vor fi des reprezentate în fuste, cu părul lung, cu bijuterii, pantofi cu toc. Ele vor avea linii curbe şi indicii de sexualitate (sâni). Lipsa acestora poate indica percepţia conflictelor referitoare la feminitatea personajului respectiv. Bărbaţii sunt, de regulă, reprezentaţi în pantaloni, cu linii drepte, şi accesorii spe­cifice (pălării, genţi, instrumente de lucru). De asemenea, pot fi folosite aceleaşi culori, detalii, mărimi între personajele de acelaşi sex. De exemplu, toate femeile din familie sunt îmbrăcate la fel, cu aceleaşi accesorii; există desene în care, de exemplu, fetele sunt îmbrăcate la fel ca taţii, sugerând prezenţa unei relaţii afectuoase strânse între cei doi, sau dorinţa fetei de a trage atenţia tatălui (prezenţa complexului Electra) sau identificarea fetei cu tatăl, respingând propria feminitate;
  • deplasările – adică schimbarea sexului personajelor, a vârstei, a situaţiei personajului, transformarea unui personaj în animal. Toate acestea indică un fenomen regresiv datorat unor trebuinţe nesatisfacute în relaţie cu respectivul personaj. De exemplu, un copil poate să reprezinte mama ca fiind o pisică cu dinţi, pentru a comunica agresivitatea ei verbală;
  • tipurile de detalii – pot indica nevoi ale subiectului, sentimente sau tendinţe. Cele mai întâlnite detalii sunt casa, pentru a sugera nevoia de stabilitate, de unitate familială, de siguranţă, soarele, ca simbol al căldurii, masculinităţii, puterii, copaci, iarbă, flori, ca elemente de înfrumuseţare sau ca nevoie de relaxare pentru familie, de a strânge familia laolaltă, mese, paturi, covoare, sol, pentru nevoia de stabilitate, de echilibru, apă, ca element feminin suplimentar, nori, ploaie, pentru tendinţele depresive.

Toate aceste caracteristici ale desenului ne vor da informaţii despre: sistemul familial, subsistemele sale, coaliţiile din familie, tipurile de relaţii, de conflicte paterne, fraterne, informaţii despre dezvoltarea sexuală (de exemplu, identificările sexuale, complexul Oedip etc).

Atenţionăm că de fiecare dată au fost folosite cuvinte ca „sugerează” sau „de regulă”, deoarece aceste interpretări nu trebuie să fie rigide şi nici luate ca atare. Ele se vor combina, se vor confrunta unele cu altele, dar şi desenul cu alte metode de evaluare a familiei, şi abia apoi se va face o caracterizare a sistemului familial. Iţi sugerez ca la primele desene pe care le interpretezi să îţi împărţi foaia în două: în partea stângă să notezi caracteristicile desenului, iar în partea dreaptă scrie toate sugestiile pe care le ai cu privire la acea caracteristică. Ceea ce se va repeta va avea şanse mult mai mari să fie şi adevărat; în plus, nu uita să corelezi toate informaţiile între ele, pentru a face sens. Dacă se vorbeşte, de exemplu, despre izolarea unui membru, pentru că asta reiese din poziţionarea lui, acest lucru trebuie să fie în acord şi cu alte elemente din desen, cum ar fi poate coloratura sa, sau mărimea. Dacă ele sugerează altceva, atunci poate că poziţionarea lui sugerează tendinţa de a-1 scoate în evidenţă şi de protecţie a sa, prin depărtarea sa de alţi membri. Evident, interpretarea acestor caracteristici ale desenului trebuie armonizată şi cu datele obţinute din povestea subiectului, cu datele luate de la familie şi rezultatele altor teste.

 

Iată, în continuare, interpretarea desenului de mai sus. El aparţine unei fetiţe, s-o numim Clara, de 8 ani, aflată în clasa a doua. Desenul i-a fost dat la şcoală de învăţătoarea ei.

Desenul este aşezat în partea de jos a paginii, ceea ce ne trimite cu gândul spre tendinţa Clarei de a fi ancorată în ceva din trecut, ceva ce produce în acelaşi timp multă emoţionalitate. Ceea ce ne mai arată ea în desen este un cărucior în care se află sora ei, bebeluş. Deci, Clara ne vorbeşte aici despre evenimentul naşterii surorii ei şi despre modul cum resimte acest fapt. Prezenţa tatălui în partea stângă, a feminităţii, sugerează o relaţie afectivă cu tata; în acelaşi timp, aparent paradoxal, el este cel mai îndepărtat de ea. Nici mama nu este aproape, Clara fiind despărţită de părinţii ei prin cărucior. In felul acesta, putem afirma că sentimentele pe care le simte Clara sunt cele de îndepărtare, separare de părinţi, ceea ce cunoaştem şi din teorie; atunci când apare un frate sau soră în familie, primul născut trăieşte sentimente de tristeţe, respingere, gelozie, agresiune. Acest lucru este confirmat şi prin desenarea căruciorului, şi nu a persoanei surorii, ceea ce ne indică faptul că subiectul nostru nu este încă pregătit să accepte cu totul prezenţa fiinţei surorii sale.

Observăm, de asemenea, că toate personajele sunt îmbrăcate aproape la fel, cu elemente de diferenţiere sexuală (fuste la personajele feminine, pantaloni şi cravată la tată). Acest lucru ne sugerează identificarea Clarei cu părinţii ei, în încercarea şi nevoia ei de a fi apropiată de ei, de câştigarea atenţiei şi afecţiunii lor. De asemenea, prezenţa cravatei la tată, element de autoritate şi simbol falie în acelaşi timp, ne indică faptul că fetiţa remarcă şi valorizează masculinitatea tatălui, ceea ce ne-ar putea trimite la faptul că naşterea surorii ei o forţează să rezolve complexul Electra, să iasă din relaţia afectuoasă cu tatăl. Ceea ce nu este deloc comod şi dorit de Clara, acesta fiind un nou motiv pentru neacceptarea surorii sale.

Dacă privim corpurile personajelor, observăm că doar tatăl are mâinile desenate, ceea ce sugerează percepţia fetei asupra dinamismului şi acţiunilor sale. De asemenea, tălpile picioarelor tuturor personajelor sunt bine accentuate, ceea ce sugerează nevoia Clarei de stabilitate, mai ales în acest moment de restructurare a familiei (ceea ce confirmă şi teoria referitoare la momentele de restructurare familială, care induc membrilor ei un sentiment de dezechilibru). Lipsa altor detalii arată centrarea Clarei asupra familiei sale, faptul că acordă importanţă propriei familii.

Cu alte cuvinte, desenul Clarei ne dă informaţii despre: momentul în care se află sistemul familial, despre modul în care fata percepe relaţiile familiale, despre sentimentele pe care le are faţă de membrii familiei, dar şi despre cum percepe ea caracteristicile membrilor în funcţie de rolul pe care îl joacă (de mamă, tată, soră). Este un desen tipic pentru conflictul fratern apărut la naşterea unui frate.

Ca în oricare alt caz de deprinderi, şi aici, pentru abilitarea în interpretarea desenelor ai nevoie de teorie şi multă practică. Studiază lucrările pe care le menţionez în bibliografia suplimentară şi încearcă să faci analiza cât mai multor desene, cu ajutorul unor colegi mai avansaţi în acest domeniu, dar fără a pune un diagnostic şi, mai ales, fără a comunica familiei rezultatele, cel puţin până câştigi experienţă atât în interpretare, cât şi în comunicarea rezultatelor (de regulă, ele vor depinde de scopul testării şi pregătirea subiectului pentru a auzi rezultatele).

 

2. Genograma

 

Genograma este o reprezentare grafică a familiei, o manieră de a realiza arborele genealogic. Genograma constituie un instrument-cheie în teoria şi terapia boweniană; ea asigură, prin vizualizare, o clarificare a proceselor emoţionale ale familiei şi serveşte la identificarea rapidă şi eficientă a pattern-urilor comportamentale care se transmit din generaţie în generaţie. Genograma conţine informaţii despre membrii unei familii şi relaţiile lor referitor la cel puţin trei generaţii. Astfel, ea oferă o ima­gine de ansamblu a modelelor de interacţiune familială complexe.

Există trei tipuri de informaţii despre familie care apar în genograma:

  1. informaţii de tip demografic – vârsta, data naşterii, datele deceselor, locul unde au trăit, profesia membrilor, tipul de educaţie;
  2. informaţii de tip funcţional – modul în care se manifestă fiecare membru din punct de vedere medical, emoţional, comportamental. Aceste informaţii se trec în dreptul fiecărui membru, adică lângă semnul grafic care îl reprezintă pe acel individ. Exemple de astfel de informaţii sunt: consumul excesiv de alcool, bolile, modul în care se comportă persoana în situaţii importante etc. Evident, aceste informaţii vor fi mai degrabă subiective, spre deosebire de informaţiile demografice care sunt obiective.

3. informaţii privind evenimentele critice – acele evenimente care presupun schimbări majore în persoană şi familie, schimbările de relaţie, eşecurile, reuşitele etc.

In mod frecvent, genograma conţine: • Semne grafice care indică sexul membrilor (pătrate pentru bărbaţi şi cercuri pentru femei), tipurile de relaţii dintre ei (linii orizontale continue pentru căsătorii, punctate pentru concubinaj, linii verticale continue pentru copii etc). Există o serie de simboluri pentru construirea genogramei, pe care le redăm mai jos.

 

  • Evenimentele nodale sau critice ale familiei – adică evenimentele care au schimbat funcţionarea familiei, cum ar fi naşteri, avorturi, divorţuri, separări ale membrilor, schimbarea locuinţei, boli, accidente, decese.
  • Caracteristicile sistemului familial, cum ar fi triunghiurile şi separările emoţionale, astfel încât sunt evidenţiate procesele multi-generaţionale care au modelat familia nucleară. De exemplu, cine cu cine vorbeşte mai des, direct sau chiar la telefon, cine cu cine se ceartă, locul rezidenţei (adică, apropierea membrilor familiei, cine cu cine locuieşte sau se vizitează) etc. Se investighează, de asemenea, şi relaţiile familiei cu exteriorul: prietenii, biserica, medicii, profesorii, toate acele persoane care au semnificaţie pentru funcţionarea familiei. • Caracteristicile esenţiale ale membrilor familiei, care dau informaţii despre persoane, dar şi despre modul de reacţie, mai ales emoţional, al membrilor familiei în condiţii de stres. Aceste informaţii se referă la originea culturală şi etnică, statutul socio-economic, apartenenţa religioasă, profesie, hobby-uri, dar şi caracteristicile de personalitate care au relevanţă pentru membrii familiei, regulile şi căile de a face faţă conflictelor şi momentelor tensionante, care cresc nivelul anxietăţii, dependenţele (de alcool sau de drog). Este important să se ceară informaţii despre funcţiile şi rolurile pe care le au membrii; de aceea, merită dată atenţie şi poreclelor, etichetelor folosite pentru fiecare persoană.

 

Elaborarea genogramei

Iată cum poate decurge un proces de elaborare a genogramei: vom spune persoanei sau familiei că avem nevoie de aceste informaţii pentru a înţelege problema lor sau modul în care ei funcţionează. Tonul va fi calm, liniştitor, invitând la curiozitatea de a face şi a afla ceva nou.

Etapele sunt următoarele:

  1. are loc întâlnirea cu persoana, cuplul sau familia şi se cere acordul pentru investigare;
  2. se reprezintă grafic, pe o coală mai mare de hârtie, cu ajutorul simbolurilor, fiecare membru al familiei şi relaţiile dintre ei;
  3. se cer informaţii despre fiecare membru şi acestea vor fi notate în apropierea semnului grafic corespunzător membrului. Este de preferat să se înceapă cu informaţiile obiective şi să se continue cu cele mai subiective, lăsând spre final cele mai delicate, mai intime. Evident, în modul acesta, persoana sau familia are timp să se adapteze procesului.

întrebările se vor referi la familia nucleară, cea extinsă, la con­textul familial lărgit, la situaţia familială actuală şi la situaţii trecute. Ele vor fi de genul:

Pentru informaţii obiective:

-    „Să începem cu familia dumneavoastră. Mai aveţi fraţi sau surori?”

-    „Unde s-a născut mama dumneavoastră?”

-    „Unde s-a mutat fratele tău după divorţ?”

-    „Care este ordinea naşterii fraţilor?”

Evenimente nodale:

-    „Când a murit bunicul? Care este cauza decesului?”

-    „Cum s-au întâlnit părinţii dumneavoastră? Cum au ajuns să se căsătorească?”

-    „Tatăl a mai fost căsătorit? A avut copii din această căsătorie?”

-    „Când ai plecat de acasă? Cum ai făcut faţa separării de părinţi?”

 

Pentru caracteristicile sistemului familial (relaţii, roluri):

-    „Cum păstraţi legătura cu mătuşa care este plecată din ţară? Cât de des vorbiţi sau vă scrieţi?”

-    „Cum se rezolvau conflictele în familia în care ai crescut?”

-    „Cum se exprima iubirea (furia, frustrarea, tandreţea) între părinţi atunci când erai mică?”

-    „Ce se întâmplă cu voi când tata vine băut acasă?”

-    „Cum a reacţionat mama ta când s-a îmbolnăvit bunica din partea tatălui?”

-    „Cine este văzut în familie ca fiind puternic? Slab? Luptător? Cald? Distant?”

-    „Cine este oaia neagră a familiei?”

Pentru caracteristicile membrilor:

-    „Cum l-ai putea descrie succint pe tatăl tău?”

-    „Care ar fi cele mai importante caracteristici ale bunicii tale, aşa cum ai cunoscut-o tu?”

-    „Cum reacţionează tatăl tău când tu iei o notă mică la şcoală?”

-    „Au fost probleme de natură legală în familie? A fost cineva arestat? Care a fost motivul?”

 

 

Interpretarea genogramei

După ce am completat genograma cu cât de multe date am reuşit să aflăm, vom încerca să identificăm ce pattern-xm emoţionale, rela­ţionale, comportamentale se disting în sistemul familial. Pentru asta, ne vom organiza interpretarea astfel:

  • Căutăm să observăm modalităţi repetitive de comportare; de regulă, aceste pot fi extrase din descrieri similare ale unor persoane. De exemplu, apare aceeaşi caracteristică sau caracteristici apropiate la tată şi soţ, sau mamă şi fiică, sau unchi şi partener. Exemple de caracteristici sunt: ambiţios (ambiţioasă), muncitor (muncitoare), distant(ă), afectuos (afectuoasă), grijuliu (grijulie) etc. Acestea sunt mai posibil să apară pe linie masculină sau feminină în familie, adică bărbaţii să semene ca mod de a fi sau femeile să aibă aceleaşi caracteristici dominante. Acest lucru se observă foarte clar în familiile de tip tradiţional, unde rolurile în familie sunt stricte şi se transmit direct de la o generaţie la alta.
  • Identificăm modalităţi repetitive de funcţionare. Adesea, problemele actuale ale unei familii sau ale membrilor ei se regăsesc la generaţiile anterioare. Aşa se întâmplă cu diverse simptome, precum alcoo­lismul, incestul, violenţa, eşecurile profesionale, simptomele fizice. Regăsim des într-o familie modele transgeneraţionale de succes şi eşec. De asemenea, găsim frecvent modele de succes la o generaţie, urmat de eşec la următoarea. Asta se poate datora mai ales la familiile cu renume, deoarece copiii pot dezvolta sentimente de inferioritate şi culpabilitate din pricina presiunii exercitate de reputaţia părinţilor sau de standardele pe care aceştia le impun în educaţia lor.
  • Căutăm modalităţi similare de relaţionare de-a lungul generaţiilor, cum ar fi triunghiuri repetate (cele mai frecvent întâlnite sunt părinţi-copii, cuplu-soacră, cuplu-prieten), coaliţii, separări, tipuri de conflict. De exemplu, putem observa că o bunică a realizat o coaliţie cu fetele sale împotriva bunicului, iar actualmente una din fete face acelaşi lucru în familia sa, coalizându-se cu copilul împotriva soţului, ceea ce poate fi un indiciu pentru o identificare prea puternică a femeii cu mama sa. Putem identifica şi tipul de relaţii din familie: fuzională, distantă, ostilă, conflictuală etc.
  • Căutăm coincidenţe de date, cum ar fi situaţia în care decesul unui membru coincide cu apariţia unui simptom la un alt membru al familiei sau cu producerea unei separări. Aici este vorba despre aceeaşi emoţie: sentimentul de abandon care se repetă. Poate fi vorba de un proces de doliu neterminat, care se continuă într-o generaţie viitoare. Sau, în cazul în care vârsta la care a debutat un simptom al unui membru coincide cu vârsta la care un alt simptom a apărut la alt membru al familiei. Aici poate fi vorba de un nivel de diferenţiere foarte mic, adică de o identificare sau repetiţie a unui pattern emoţional semnificativ.
  • Căutăm modul în care o schimbare are impact asupra familiei şi dacă evenimentele specifice etapei de viaţă familială s-au petrecut în etapa respectivă sau au fost avansate sau întârziate. De exemplu, dacă într-o familie copiii pleacă de acasă foarte devreme, atunci este posibil ca ei să dorească de fapt să părăsească mediul familial pe care îl resimt ca fiind ostil sau nestimulativ. Dimpotrivă, dacă ei se desprind prea greu sau târziu de cuibul familiei, atunci ei se pot teme să facă faţă vieţii singuri, fiind prea dependenţi de ajutorul părintesc sau sunt reţinuţi de o loialitate familială care poate fi faţada unei temeri a părinţilor de a fi lăsaţi singuri în faţa unei căsătorii şubrede.
  • Examinăm şi evenimentele de viaţă stresante sau traumatizante, deoarece acestea produc numeroase emoţii foarte puternice, care pot să nu fie descărcate şi integrate suficient de membrii unei familii. Astfel, aceste emoţii pot trece la generaţiile viitoare, amplificându-se şi generând simptome sau comportamente care altfel nu ar putea fi justificate decât superficial. De exemplu, eşecul profesional într-o anumită meserie a unui membru al familiei poate fi explicat de un conflict interior între dorinţa de a urma acea meserie pentru a continua acţiunile unui bunic important (care vine în slujba unei dorinţe inconştiente de a fi considerat la rându-i important şi de a atrage atenţia membrilor familiei) şi dorinţa membrului actual de a îşi urma propria cale profesională, dar care rămâne neîndeplinită din cauza temerii deafi respins sau criticat de propria familie.
  • Examinăm, de asemenea, şi reacţiile la aniversări, adică aşa-numitul „sindrom aniversar”: un membru poate reacţiona cu un simptom la faptul că este data de aniversare a unui eveniment stresant sau traumatizant. De exemplu, o persoană poate avea depresii, migrene sau eşecuri în acţiunile întreprinse de fiecare dată când se apropie data de aniversare a unui divorţ sau deces.
  • Luăm în calcul şi lipsa sau omisiunea informaţiilor. Ele reflectă, de regulă, lipsa contactelor cu acei membri, adică lipsa emoţiilor pozitive, care să favorizeze legăturile şi cunoaşterea. Dar absenţa informaţiilor poate semnifica şi emoţii negative, cum ar fi respingerea conştientă sau inconştientă a membrilor respectivi sau a laturii familiale respective.

• Punem în evidenţă contrastele între modelele de echilibru şi dezechilibru. De exemplu, dacă într-o familie toţi membrii reuşesc şi doar unul eşuează, atunci acest dezechilibru ridică întrebarea ce funcţie joacă acest eşec în sistemul familial. Aceasta poate fi de atragere a atenţiei şi grijii, de demascare a unei emoţii nespuse, cum ar fi rejecţia etc.

După cum se observă, genograma familiei serveşte drept instrument care ajută familia şi pe cercetător sau terapeut să înţeleagă sistemul emoţional al familiei respective, atât în punctele sale forte, cât şi în cele vulnerabile. De asemenea, funcţionează ca ghid în terapie şi poate fi împărtăşit familiei, discutat cu aceasta, ca o componentă a procesului terapeutic. Astfel, sunt facilitate insight-uri referitoare la procesele emoţionale şi la nivelul de diferenţiere. Membrii familiei îşi pot îmbunătăţi modul de funcţionare, stimulându-şi pattern-urile pozitive de comportament şi ieşind sau transformând pattern-urile rigide sau negative, conştiente sau inconştiente.

 

Exerciţii şi teme pentru seminar

  1. Desenează propria ta familie. Apoi, fă schimb de desene cu un coleg sau o colegă. Interpretaţi-vă reciproc desenele. Apoi, staţi de vorbă despre ceea ce aţi aflat.
  2. Analizează un desen al unei persoane necunoscute, după care verifică rezultatele cu cineva care cunoaşte familia respectivă.
  3. Aminteşte-ţi o fotografie a familiei tale (cea de origine). Priveşte-ţi cu atenţie cu ochii minţii fotografia. Opreşte-te pentru câteva clipe asupra fiecărei persoane de acolo. Gândeşte-te la ea şi notează toate rolurile pe care le au în familia ta: de soţie/soţ, mamă/tată, bunic/ bunică, fiu/fiică, nepot/nepoată. Notează în dreptul fiecărei persoane ce face ea în calitate de: soţie/soţ, mamă/tată, bunic/bunică, fiu/fiică, nepot/nepoată. Discută cu un coleg (o colegă): Care sunt comportamentele pe care le exercită? Care sunt comportamentele specifice fiecărei persoane din familia ta? Care sunt comportamentele comune şi diferenţiale exercitate de persoanele de gen feminin din familia ta? Care sunt comportamentele comune şi diferenţiale exercitate de persoanele de gen masculin din familia ta? Care dintre aceste comportamente îţi sunt caracteristice şi ţie? Cum le-ai „moştenit” (exerciţiu adaptat după Elena Anghel:,, Psiholog şi consilier şcolar,,).
  4. Construieşte-ţi genograma sau ia-o pe cea pe care ai făcut-o la capitolul 3 şi interpreteaz-o cât de aprofundat poţi. După ce ai făcut tot ce ai putut, roagă un coleg să o interpreteze şi el. Comentaţi apoi diferenţele de interpretare şi găsiţi explicaţii pentru ele.
  5. Realizează genograma unei persoane cunoscute, dar nu foarte apropiată emoţional de tine (pentru a-ţi păstra obiectivitatea şi a putea sesiza pattern-urile transmise transgeneraţional). Care este nivelul ei de diferenţiere a sinelui?

 

CAPITOLUL 10

Optimizarea relaţiilor de familie

 

1. Educaţia pentru viaţa de familie. Educaţia sexuală

In condiţiile în care există tot mai multe dileme cu privire la evoluţia cuplului şi familiei, cred că este foarte necesar să se construiască strategii creative şi atractive, care să aibă ca scop educarea copiilor şi tinerilor pentru viaţa de familie şi pentru viaţa sexuală. Numărul tot mai mare al divorţurilor după o scurtă perioadă de mariaj, al sarcinilor adolescentine, al copiilor părinţilor adolescenţi, numărul mare al avorturilor şi al bolilor transmisibile sexual, a victimelor abuzurilor sexuale şi ale violenţei familiale cred că vorbeşte de la sine în favoarea unei astfel de educaţii.

Educaţia pentru viaţa de familie ar avea ca scop pregătirea tinerilor pentru a avea o viaţă de familie mai satisfăcătoare şi mai stabilă. Consider că ea s-ar putea realiza prin:

  • Formarea şi dezvoltarea identităţii psihosexuale a adolescenţilor;
    • Autocunoaşterea în vederea realizării intercunoaşterii şi intimităţii satisfăcătoare în cuplu;
    • Conştientizarea unor pattern-uri emoţionale şi de comportament preluate din familia de origine şi care ar putea fi un factor inhibitor al dragostei şi intimităţii în cuplu şi familie;
    • Conştientizarea a ceea ce presupun rolurile familiale şi a modalităţilor prin care se pot îndeplini rolurile conjugale şi parentale;
    • Dobândirea unor achiziţii psihocomportamentale în vederea realizării unei bune intimităţi în viaţa de familie;
    • Stimularea resurselor personale pentru optimizarea abilităţilor de relaţionare şi comunicare în cuplu şi familie;
    • Modalităţi de abordare şi gestionare a conflictelor familiale etc.

In ceea ce priveşte educaţia sexuală, vom menţiona că o anchetă ONU dată publicităţii în 1998 arăta că:

  • „Educaţia sexuală tinde să-i încurajeze pe cei care o primesc să îşi înceapă viaţa sexuală mai târziu;
  • Elevii care beneficiază de educaţie sexuală au un număr mai mic de parteneri sexuali, se confruntă mai rar cu sarcini neplanificate şi suferă de mai puţine boli cu transmitere sexuală decât cei lipsiţi de acest tip de educaţie”.

Pe de altă parte, faptul că atât copii cât şi adolescenţii cunosc elemente de psihosexologie îi apără de eventualele abuzuri sexuale. S-a constatat că, de regulă, pedofilii îşi aleg ca victime copiii „inocenţi”, care nu ştiu ce li se întâmplă, devin curioşi şi pot fi mai uşor manipulaţi şi speriaţi. Această modalitate de reacţie a copilului în faţa unor avansuri sexuale îi comunică pedofilului că are de a face cu un copil neinstruit, care nici nu are relaţii strânse cu părinţii, deci şansele să divulge ceea ce i se întâmplă vor fi mai mici.

Educaţia pentru viaţa de familie şi educaţia sexuală trebuie să aibă în vedere specificul vârstei la care se adresează. Ea cuprinde un aspect informaţional şi unul formativ, referitor la deprinderi corecte de viaţă sexuală şi relaţională. Educaţia începe practic de când se naşte copilul, astfel că nu există „o anume vârstă” la care „trebuie să începi” să faci educaţie, mai ales cea sexuală.

După opinia multor autori, educaţia sexuală ar implica noţiuni şi dezvoltarea abilităţilor de:

  • Igienă personală şi sexuală;
  • Funcţionarea sexuală la ambele sexe;
  • Relaţiile erotice dinaintea începerii raporturilor sexuale;
  • Actul sexual complet;
  • Aspectele psihologice ale relaţiilor sexuale;
  • Aspectele morale ale relaţiilor sexuale
  • Dificultăţile întâmpinate în raporturile sexuale,
  • Bolile transmisibile sexual;
  • Posibilele accidente din timpul activităţii sexuale;
  • Deviaţiile psihosexuale şi tulburările sexuale;
  • Orientarea alternativă a sexualităţii.

Cu alte cuvinte, educaţia sexuală ar avea ca scop controlul eficient (raţional şi emoţional) al impulsului sexual, stabilirea rolului sexualităţii în dezvoltarea personalităţii umane şi, mai ales, creşterea responsabi­lităţii faţă de sine şi ceilalţi în viaţa de familie şi sexuală.

Principalele persoane care ar putea realiza atât educaţia pentru viaţa de familie, cât şi educaţia sexuală sunt părinţii. De altfel, toate studiile efectuate pe această temă arată că şi copiii şi adolescenţii şi-ar dori să poată sta de vorbă cu părinţii pe teme sexuale. Tăcerea părinţilor poate determina la copii anxietate, tulburări sexuale, pierderea încrederii în sine, sentimente de jenă, culpă, distanţare emoţională, ceea ce se va repercuta asupra vieţii sexuale proprii a copilului ajuns la maturitate, în sensul diminuării sau chiar inexistenţei satisfacţiei erotico-sexuale. Din păcate, părinţii din zilele noastre încă întâmpină dificultăţi în exercitarea acestui drept al lor, care, de fapt, este şi o datorie. Aceste dificultăţi sunt:

  • Nu au nici ei cunoştinţe despre sexualitate;
    • Uită sau ignoră propriile probleme avute în adolescenţa şi tinereţea lor;
    • Consideră că problemele legate de sex nu se discută cu copii; ei ar trebui să înveţe doar din experienţă;
    • Manifestă reţinere, jenă, ruşine de teamă să nu îşi piardă autoritatea sau imaginea în faţa copilului, sau pentru a nu greşi;
    • Manifestă temeri că ar putea provoca şoc sau spaimă copilului;
      • Alţi părinţi, dimpotrivă, au un exces de zel, dând copilului prea multe detalii şi expunându-1 la multe imagini şi situaţii cu caracter sexual, făcând astfel un abuz.

Pe lângă părinţi, alţi posibili educatori sunt profesorii, cadrele medicale (medici şi asistente), psihologi, pedagogi, diferite organizaţii care au astfel de preocupări. La noi au devenit binecunoscute în special două fundaţii care promovează educaţia sexuală: „Tineri pentru Tineri” şi „SECS”. Totuşi, fiecare dintre noi putem contribui, în felul nostru, la locul nostru, la educaţia pentru viaţa de familie şi viaţa sexuală, dacă devenim conştienţi că în acest fel ne protejăm prietenii, colegii, copiii.

2. Consilierea şi terapia de cuplu şi familie

Consilierea şi terapia de cuplu şi de familie fac parte din acele tipuri de intervenţii cu scop de asistare psihologică a cuplurilor şi familiilor aflate în impas, care îmbină o anumită orientare teoretică, cu un set de metode şi tehnici specifice de intervenţie. Diferenţa dintre ele, deşi nu toţi autorii consideră acest lucru, constă în formularea scopului, durata, efectele lor:

  • Consilierea are un scop limitat la o singură problemă. Această pro­blemă poate fi: 1. a cuplului, cum ar fi relaţiile cu familiile de origine ale partenerilor, sau comunicarea emoţiilor negative; şi 2. a familiei, cum ar fi înţelegerea reacţiilor copilului la intrarea în pubertate. In consecinţă, consilierea durează mai puţin, iar efectele sunt de cele mai multe ori la acea problemă.
  • Terapia are ca scop restructurarea interacţiunii psihologice dintre membrii cuplului sau familiei cu scopul funcţionării mai bune a relaţiilor dintre ei. De aceea, de regulă, durează mai mult ca timp, iar efectele sunt pe multiple planuri, dată fiind restructurarea cu­plului sau familiei.

Merită menţionat că, deşi multă lume consideră altfel, nici consilierea şi nici terapia de cuplu nu presupun ca cei doi parteneri să rămână împreună sau, dimpotrivă, să se despartă. Scopul este de cele mai multe ori clarificarea relaţiei, a resurselor şi barajelor relaţionale, şi va continua atâta vreme cât cei doi parteneri doresc acest lucru. Unul din scopurile consilierii şi terapiei maritale este modelarea stilurilor nepotrivite de comunicare şi relaţionare dintre cei doi parteneri şi obţinerea unor stiluri noi şi eficiente. Acest lucru se obţine prin clari­ficarea şi înţelegerea de către cei doi a propriului comportament. Inevitabil, când intrăm într-o relaţie intimă, ne sunt puse la încercare vechile modalităţi de comportament pe care le foloseam zi de zi. Acum însă, ele nu ne mai sunt de folos, deoarece ele erau eficiente doar pentru noi şi, eventual, pentru familia din care provenim. Când doi oameni trăiesc împreună, se îmbină de fapt două tipuri de concepţii despre viaţa de cuplu şi familie, fapt care, de cele mai multe ori, dă naştere la tensiuni şi conflicte, fiecare crezând că modul său de acţiune este cel potrivit. Astfel, consilierul are rolul de ghid şi, în acelaşi timp, de oglindă neutră a ceea ce se întâmplă între parteneri. Consilierul va ajuta cuplul să îşi mobilizeze resursele, calităţile, pentru a stimula punctele lor tari, astfel încât să găsească împreună cât mai multe soluţii reale şi posibile la dificultăţile cu care se confruntă.

Terapia de familie nu presupune neapărat prezenţa în terapie a tuturor membrilor familiei, decât dacă intervenţia este de aşa natură încât solicită acest fapt. De regulă, o parte din membrii familiei parti­cipă la şedinţă, dar scopul fiecărei intervenţii vizează familia ca întreg.

Mai jos prezentăm un tabel sintetic privind cele mai importante orientări în terapia de cuplu şi, îndeosebi, în cea de familie, sintetizând scopul lor, tehnicile pe care fiecare dintre ele le foloseşte, precum şi câteva detalii referitoare la specificul orientării.

 

Orientarea teoria/terapia Scopul Tehnici Rezultate ( evaluare )  
Sistemică (M. Bowen) -   ajută membrii familiei să găsească problema pentru a se confrunta cu ea şi a explora propriile lor roluri din problemele familiei;

-   stimulează capacităţile părinţilor de a-şi gestiona propria anxietate pentru a deveni mai capabili să se ocupe de comportamentul copiilor;

-   fortifică nivelul funcţionării emoţionale a cuplului;

-   îmbunătăţeşte concentrarea

-    diminuează reactivitatea emoţională;

-   modifică pattern-wrAs disfuncţionale  (terapia maritală).

-   genogramele;

-   terapia de familie multiplă;

-   experimentele relaţionale;

-   triunghiul terapiei; antrenarea;

-   „poziţia EU”;

-   poveştile de înlocuire.

-   explică cum să reducem emoţionalitatea şi cum să ne deplasăm spre un autocontrol matur;

-   centrată pe individ şi relaţia sa cu familia extinsă, neglijând familia nucleară;

-   nu poate fi considerată adevărată sau falsă, ci folositoare sau nefolositoare;

-   teoriile sistemice sunt suficient de  specifice pentru a asigura strategii clare de tratament.

 
Strategică -     schimb răspunsurile comportamentale ale oamenilor la problemele lor;

-   reorganizează structural familia, în special ierarhia acesteia şi graniţele in-tergeneraţionale;

-   se focalizează asupra problemei

-   contraintuitive (de exemplu   intervenţii paradoxale);

-   folosirea directivelor;

-   reformularea simptomului;

-   „încercările grele”;

-   conotaţia pozitivă; ritualurile;

-   tehnica întrebării circulare.

-   scop terapeutic clar;

-   s-a constatat că este eficientă în tratarea grupului de delincvenţi, tratarea adicţiilor de heroină.

Structurală -    schimbă structura familială;

-   facilitează creşterea sistemului pentru a rezolva simptomele;

-   încurajează creşterea personală, păstrând şi sprijinul   reciproc   al familiei;

-   diferenţiază indivizii şi subsistemele prin întărirea graniţelor din jurul lor.

-   alăturarea şi acomodarea;

-   lucrul cu interacţiunea;

-   diagnosticul structural;

-   scoaterea în evidenţă şi modificarea interacţiunilor;

-   formarea competenţei;

-   stabilirea graniţelor;

-   dezechilibrul.

-   eficientă în cazul copiilor cu boală psihosomatică severă, în cazuri de anorexie nervoasă, în tratamentul asmaticilor psihosomatici;

-   eficientă în reducerea comunicării negative, a conflictelor între adolescenţi, în tratamentul tulburărilor adolescenţei.

Experienţială - stimulează creşterea personală. -   sculptura familiei;

-   coregrafia;

-   interviurile păpuşii familiei;

-     desenele familiei unite;

-jocul de rol.

- centrarea pe individ şi pe experienţa sa emoţională (văzută atât ca avantaj, cât şi ca dezavantaj).
Psihanalitică -     eliberează membrii familiei de restricţiile inconştiente;

-   încurajeazăsepararea, individualizarea/diferenţierea.

-   ascultarea;

-   empatia;

-   interpretarea;

-   neutralitatea anali­tică.

- indiferent de abordarea terapeutică, teoria psihanalitică nu trebuie uitată.
Cognitiv-comportamentală -   elimină comportamentul nedorit şi întăreşte alternativele pozitive aşa cum sunt definite de familie;

-     determină învăţarea deprinderilor de comunicare şi de rezolvare a problemelor.

-   principiul Premack;

-   time-out-ul;

-   contractarea întâmplătoare.

-    este forma cea mai atent studiată a tratamentului familiei;

-   focalizarea acestei abordări asupra modificării consecinţelor   comportamentului problemă; -justifică forţa şi slăbiciunea acestei abordări.

Narativă - ajută oamenii să se separe ei înşişi de poveştile saturate de problemă, pentru a deschide un spaţiu unor vederi noi şi mai constructive despre ei înşişi. -   externalizarea: persoana nu este problema;

-   cine este responsabilul, persoana sau problema?

-   citirea printre rândurile poveştii-problemă;

-    rescrierea întregii poveşti;

-   întărirea noii poveşti;

-   demolarea ipotezelor culturale distructive.

-   abordarea narativă respinge modelul cibernetic şi nu ţine cont nici de caracteristicile definitorii ale terapiei de familie;

-   baza construcţionist-socială a terapiei di abordării o formă politică şi nu subliniază dinamica şi conflictele de familie.

 
Centrată pe soluţie -     rezolvă dificultăţile prezentate prin ajutarea clienţilor să facă ceva diferit (în aşa fel încât să devină mai satisfăcuţi de vieţile lor);

-   ajută să vorbească nu numai despre problemă, cât şi despre soluţie.

-   formula sarcinii din prima şedinţă;

-   întrebarea de excepţie;

-   întrebarea miracol;

-   întrebările gradate;

-   complimentele.

-   acest tip de terapie este popular în lumea psiho-terapiei;

-     este o abordare de scurtă durată;

-     întruneşte şi multe critici, fiind considerată simplistă.

 

 

 

 

 

Exerciţii şi teme pentru seminar

 

1. Ia o foaie albă A4. Desenează un trifoi cu patru foi, mare (ca să ai noroc!). Pe prima petală notează trei scopuri pe care le urmăreşti în familia ta (familia pe care ţi-ai construit-o sau o vei construi); te rog, alege scopuri psihologice, nu materiale. In a doua petală no­tează 3 (sau 5) caracteristici ale tale, care crezi că te ajută în viaţa de familie; apoi, în cea de a treia petală, notează 3 (sau 5) caracteristici care crezi că te incomodează sau te vor incomoda în viaţa ta de familie (le poţi numi defecte sau dificultăţi). Dă foaia aşa colegului sau colegei cu care lucrezi de obicei. Tu vei primi foaia ei sau a lui. Uită-te pe ea şi citeşte cu atenţie. Vei completa în a patra petală un comportament sau o serie de comportamente, care ar ajuta colegul sau colega să îşi atingă unul dintre scopuri, ţinând însă cont de calităţile şi defectele menţionate. După ce completaţi amândoi, daţi din nou foile unul altuia. Când vei primi propria foaie, citeşte întâi sugestia făcută de coleg(ă) şi apoi construieşte tu o serie de acţiuni concrete care te vor ajuta să îţi îndeplineşti scopurile propuse. Apoi staţi de vorbă despre ce aţi scris şi analizaţi împreună soluţiile .

2.     Analizează împreună cu un coleg următoarele afirmaţii referitoarela atitudinea părinţilor:

  • Un copil nu poate lua decizii pentru că nu are maturitatea necesară;
  • Un copil poate lua decizii dacă este bine informat. Argumentează afirmaţia cu care eşti de acord.
  1. Imaginează un program de educaţie pentru viaţa de familie în liceu. Ce ai face?
  2. Construieşte un program de educaţie sexuală la şcoala primară sau gimnaziu. Ce ai face?
  3. Care ar fi cele mai importante subiecte de discutat la un curs de educaţie sexuală pentru adulţi?
  4. Tu ai apela la vreun consilier marital? Argumentează.
    1. Dacă ar fi existat posibilitatea, pentru ce problemă te-ai fi adresat unui terapeut de familie dacă ai fi fost în locul părinţilor tăi?
    2. Care sunt diferenţele dintre consilierea şi terapia de familie?

 

BIBLIOGRAFIE

  1. CERNICHEVICI, S., Educaţie şi eros — ghid pentru educatori, părinţi şi tineri, Ed. Polirom, Iaşi, 2001.
  2. DRUTA, F., Psihosociologia familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998.
  3. ENACHESCU, C, Tratat de psihosexologie, Ed. Polirom, Iaşi, 2003.
  4. MITROFAN, IOLANDA, Familia de la A  la Z, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1991.
  5. MITROFAN, IOLANDA, CIUPERCĂ, C, Psihologia relaţiilor dintre sexe, Bucureşti, Ed. Alternative, 1997.
  6. MITROFAN, IOLANDA, CIUPERCĂ C, Introducere în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Bucureşti, Ed. Alternative, 1997.
  7. MITROFAN, IOLANDA, CIUPERCĂ C, Psihologia vieţii de cuplu, Ed. Sper, Bucureşti, 2002.
  8. STEKEL, W., Psihologia eroticii feminine, Ed. Trei, Bucureşti, 1997.
  9. STEKEL, W., Psihologia eroticii masculine, Ed. Trei, Bucureşti, 1997.
  10. ŞOITU, L., VRĂJMAŞ, E., PĂUN, E., Consiliere familială, Institutul European, Bucureşti, 2001.
  11. VASILE, D., Criza familială şi marginalizarea socială, în: Badea, V., Mitrofan, L., Dimensiuni ale excluderii sociale, Ed. SPER, Bucureşti, 2004.
  12. CIUPERCA, C, Cuplul modern — între emancipare şi disoluţie, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2000.
  13. DOLTO, F., Când părinţii se despart. Cum să prevenim suferinţele copiilor,Ed. Trei, Bucureşti, 2003.
  14. MUNTEAN, A., POPESCU, M., POPA, S., Victimele violenţei domestice, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2000.
  15. VOINEA, MĂRIA, Sociologia familiei, Tipografia Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1993.
  16. FROMM, E., Arta de a iubi, Ed. Anima, Bucureşti, 1985.
  17. LELEU, G., Cum să fim fericiţi în cuplu. Intimitate, senzualitate, sexualitate., Ed. Trei, Bucureşti, 2004.
  18. LELEU, G., Cum să fim fericiţi în cuplu. Intre fidelitate şi infidelitate., Ed. Trei, Bucureşti, 2003.
  19. MITROFAN, IOLANDA, VASILE, DIANA, Terapii de familie, Ed. SPER, Bucureşti, 2004.
  20. CORNEAU, G., Există iubiri fericite? Psihologia relaţiei de cuplu, Ed.Humanitas, Bucureşti, 2000.
  21. JUNG, C. G., Puterea sufletului, Ed. Anima, Bucureşti, 1994.
  22. ŞELARU, M., Comportamentul sexual aberant, Ed. Moldova, Iaşi, 1993
  23. JOURDAN-IONESCU, C., LACHENCE, J., Desenul familiei, Ed. Profex, Timişoara, 2003.
  24. HICKLING, M., Ce le spunem copiilor şi adolescenţilor despre sex, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s